E dimineață devreme. Stau pe terasa unui hotel și aștept răsăritul. Fumez și mă gândesc la formele frunzelor din ce în ce mai puține, tremurătoare și însoțite de dublurile lor pe zidurile clădirilor de vis- a- vis.
Sună telefonul. O veche colegă. La ora asta!
Răspund. S- o fi întâmplat ceva cu soțul ei, dirigintele clasei. Un inedit amor, tip Lolita, care l- a făcut pe bietul om să își lase nevasta și cei doi copii pentru a se recăsători cu fosta lui elevă de liceu, singura sa olimpică din carieră.
Răspund.
Mă anunță că m- a văzut prin stațiune și dacă nu vreau să o vizitez în camera Z.
Sunt încă în halat. Adio răsărit în aburii brazilor și fagilor arămii! Sunt nevoit să mă echipez cu câteva ore mai devreme decât o fac de obicei, sunt nevoit să mă bărbieresc în ritm soldățesc și să îmi fac un duș în afara zonei mele de confort.
Stă cu două etaje mai jos. Cobor.
Bat la ușă. Deschide. Eu în sacou, ea în furou. Fără să vreau, îmi schimb luminile de zi în cele de avarie.
Întru. Îmi sare de gât, mă îmbrățișează și mă îndreaptă spre dormitor. Merg condus mai mult de furou decât de eu.
Deschide lumina într- un interior plin de arbori și flori artificiale.
Mă întorc spre ea.
-Ce faci?
Ea:- Dar tu ce mai faci?
Eu:- Conformist, ca de obicei.
Râde cu toți cei 32 de dinți. Îmi dau seama rapid că eu sunt erbivorul, nu ea.
Mă așează ca pe un dovleac gata decupat și decorat, pe margine de pat și îmi desface nasturii de la sacou. Mă leagă la ochi cu cravata și mi se așează în poală. Stau și descopăr pe întuneric atracția care transformă amarâtele de valuri ale lacului în ditamai taifunul, care smulge din pământ nu doar sălciile plângătoare de pe țărm, dar și jumătate din creasta dealurilor din depărtare. Îmi țipă în urechi ulii și mă survolează cârduri de cocori. Prin față ochilor roiesc libelule albastre și câțiva lăstuni mi se așează mie pe umeri și ei pe sâni.
O ridic în picioare și o sprijin de un palmier. Dăm jos patru sateliți artificiali, avioane survolează cerul plin de stele carmin, fără piloți și turn de control.
Sunt full de ea, e full de mine.
Îmi scot cravata și i- o leg ei la ochi. O așez încet pe pat. Îi spun că merg la baie, dar îmi strâng slowly sacoul și pantalonii și ies pe coridor. Așa, în chiloți, urc cele 2 etaje, câte două și trei trepte, încui ușa, o baricadez și mă înfund în scaunul de trestie din balcon. Telefonul îl încui în dulăpiorul bar plin de clondire neîncepute. Mă ocup de ele pe seară, când în memorie se va ivi și un gând normal. Prima dungă de lumină roz taie întunericul din jur ca un țipăt de nou- născut.
Sunt fericit!
Ochii zilei se deschid brusc și universul acoperit de un voal alb se colorează în mii de nuanțe rogvaiv. Aurora nu mai e departe, e aici, a înfășurat toți brazii cu o beteală halucinantă de staniol.
