Sunt la un hotel cu prietenii mei. E un hotel central într- o țară unde sunt multe castele. E aglomerat mereu. Am ajuns aseară și stăm toți șase îngrămădiți în aceeași cameră. Într- un pat dorm doi, pe canapeaua desfăcută, ceilalți patru. Dormim cu femeile noastre în brațe ca să încăpem. Nu suntem niciunul dintre bărbați prea subțiri, ele da. Dormim când suntem suficient de amețiți ca să nu ne prea mișcăm de pe o parte pe alta decât sincronizați. E spre seară. A fost o zi caldă, ne- am plimbat mult. Ceilalți patru sunt jos, în restaurant. Parașuta mea îmi spune:- Îmi place lumina asta de seară, îmi place apusul, așa cum se vede de aici. Avem într- adevăr ferestre mari și în depărtare este portul.
Mă uit uimit la ea, mereu e tăcută, niciodată nu îmi spune ce- i place. Încui ușa camerei și o blochez cu un dulăpior. Mă duc spre ea, care stă cu ochii lipiți de geamul unde cerul își schimbă încet nuanța de la albastru deschis spre violet. O ridic în picioare și dansez cu ea. Îmi place să dansez cu ea, are un trup ca un instrument unduios și foarte serios. În depărtare se aud tunete și în câteva minute ploaia ajunge la noi. Cerul e verde și coboară sub nivelul geamului. E întuneric și noi dansam sub apă ca doi delfini. Se întețește vântul și geamurile încomplet închise se zbat ușor. Mă reped să le închid. Mă așteaptă în picioare în mijlocul camerei, dezarmată și puțin somnoroasă. Încep să o dezbrac. De când am venit aici se îmbracă băiețește, dar azi are o rochie pe ea. Îi dau rochia jos și rămâne în chiloți și sutien. Dansez cu ea. Îi place, e atentă la ritm. Ploaia bate în geam, în același timp cu mișcările noastre. Arunc o privire afară. E semiîntuneric. Lumina albastră a aerului e străbătută de micile scântei ale fulgerului, văd cum crengile copacilor se clatină din stânga în dreapta zgomotos și fără nicio șansă.
Parașuta mea mă ține ușor de umeri și e din ce în ce mai somnambulică.
O lipesc de singurul perete liber și o dezbrac de tot. Îi prind un picior de șoldul meu și mă uit lung la ea. Mă îndepărtează cu palmele, ca într- o tentativă de apărare. O sărut cât de tandru pot pe nebunia ploii pe care o aud cum trece prin cercevele si picură pe podea. Scot pistolul și încep să îmi împușc animala cu 2000 de gloanțe pe secundă. Țipă încet, țipă tare, ploaia urlă de- a dreptul în urechile noastre, când verzi, când galbene, când albastre. O târâi îmbrățișați spre mijlocul camerei, o întorc cu spatele la mine și cu fața spre geam și îi prind sânii. O fut din nou, hipnotizat cu ochii spre geamul deschis prin care curge apa ca dintr- o cascadă. Suntem cu tălpile încordate pe podea și pe lângă ele se strecoară crenguțe rupte și bucăți mici de mușchi. Se apleacă în fața mea, căutând zadarnic un sprijin care să îi țină echilibrul, altul decât mine, dar nu există. Nu renunț la ea, nu renunț la mine în ea, o las să se întoarcă cu fața spre chipul meu și ne sărutăm lung și nebuni. Camera e pe jumătate plină de apă și pe scaune, canapea, masă, dulăpior, fotolii stau cu ochii scânteietori și gurile pecetluite sute de animale marine.
