Papua Noua Guinee

Vaporul nostru călătoreşte printre recifuri de corali şi sunt dificile manevrele, de aceea facem opriri dese în porturi. Căpitanul este preocupat şi rar îşi permite momente de relaxare.
În oraş, casele sunt euclidiene. Lumea de pe pămînt este orice ar face, lumea de pe pămînt.
Dar cerul e albastru de culoarea turcoazului, cu nori fini, străvezii, răsfiraţi ca subţiri pînze de paianjen. Printre ei, lumina se strecoară delicat. Aerul este rece. Sălciile îşi flutură crengile umede în onduleuri greoaie. Pămîntul se încălzeşte la focul frunzelor arse. Căpitanul meu are în dimineaţa asta ochii verzi.
Vaporul alunecă lin în muzica lui Mozart. Căpitanul l-a invitat pe copil şi el ne-a cîntat la flaut. Mozart era grav, dar zîmbea ori de cîte ori începea o nouă secvenţă.
Pe cerul negru zboară o pasăre albă cu aripi argintii ca un înger.

blue

Michael Galasso, deci

Mexic

Totul este tipic în acest orăşel din Vestul Sălbatic, blugii strîmţi ai femeilor, cămăşile albe legate deasupra buricului, cizmele cu pinteni şi mai ales pălăriile cu boruri largi peste pletele arămii. Saloonul. Banca seamănă cu o gară de provincie. Bărbaţii poartă lassouri peste tot. Am mers să vedem herghelia, mîndria oraşului, dar a inceput să plouă torenţial. Cerul se întunecase şi nu se mai vedea nici o stea, doar ochii căpitanului meu erau fosforescenţi. Apoi un copil a trecut în fugă prin faţa noastră, încercînd să vîndă ultimele ziare.



A început luna noiembrie. Soarele pîlpîie deasupra vaporului ca un bec de neon. Căpitanul petrece ore lungi în birou, printre cărţi legate în piele şi pînză, sextant şi telescop. Lucrează la Cele 24 de Hărţi cu rame subţiri de abanos.
Printr-un ochi rotund de geam văd dimineaţa norii vălătuci.

Haiti

Am ajuns în Haiti. Căpitanului îi trebuiau flori de rozmarin şi am mers într-un sat lîngă port. Aici toţi locuitorii poartă haine uşoare şi viu colorate, au brăţări galbene la glezne şi încheieturile braţelor. Femeile, şi în păr. Ne-au adus apă aromată cu petale în boluri. Înainte să bem au atins cu buzele apa. Petalele le-au rămas lipite de ele. Ne-am sărutat apoi unii pe alţii şi petalele ni s-au aşezat pe obraji şi gură.
Am plecat noaptea tîrziu pe vapor. Pe ţărm, nisipul era rece.
Prin frunzele uscate vîntul cînta încet la xilofon.

26

Ziua de 26 este importantă pentru mine deoarece acum sunt născuţi Wittgenstein şi Shakespeare (în aprilie), iar cu exact o jumătate de an înainte, Dimitrie Cantemir.
Azi, de ziua Sfîntului Dumitru se împlinesc 338 de ani de la naşterea lui Dimitrie Cantemir. Dintre cele mai importante lucrări ale sale:
"Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki)
scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieții acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane (a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach) savantul punând în discuție și importanța muzicii religioase ortodoxe și influențarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii a diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor."
sursa: Wikipedia

New Chapelle

Am ajuns la un pension din New Chapelle. Ziduri de piatră şi podele din scînduri late, ceruite, pe care se merge tiptil. Ne-a întîmpinat o femeie frumoasă. Totul este victorian aici şi îmi place. Gulerele înalte, rochiile lungi, gesturile şi zîmbetele studiate, lumina filtrată prin vitralii. Căpitanul le-a adus femeilor evantaie japoneze şi bomboane din Corsica. Ne-au arătat tapiseriile pe care le-au lucrat şi toate gherghefurile acelea mici şi rotunde, mii de secunde de singurătate captivă în culoare. Lumina roşie din turnul castelului… nu cred că am să o mai văd vreodată aşa. Pe vapor marinarii ne-au întîmpinat veseli. Am simţit că le-am lipsit.

belgiencele

Îmi este greu să stabilesc unde ne aflăm, uneori ore bune sunt derutată. Steaua nordului se ascunde de cîteva zile. Căpitanul era ocupat şi am mers singură în port. Este deja seară. În Belgia este frig şi ceaţă. Oamenii au buzele vinete şi privirile mohorîte. Crîşmele sunt pline şi se bea vin fiert şi băuturi tari. În cazinoul din port este un cabaret. Dansatoarele vorbesc graseiat şi rîd mereu. Le strălucesc dinţi albi de animăluţe de pradă. Bărbaţii le ţin în braţe, sunt îmbujoraţi, fumează mult şi nervos.
Am lăsat în urmă strada cu lumină serioasă, picurînd pe fiecare frunză, casele cu gardurile joase şi arcadele din crengi de tei şi salcîm. Mi-era dor de căpitan.

sol

Este o zi frumoasă. Azi dimineaţă, pe lîngă noi au început să înoate cirlinei. Sunt roz şi au aripi transparente cu firişoare aurii. I-am privit pînă cînd a răsărit soarele. Toamna, pe mare, culoarea frunzelor, bruma, fructele sunt desenate pe pelerina căpitanului. Trec stoluri multe, uneori se odihnesc pe vapor. Într-o zi am văzut cerul plin, pasăre lîngă pasăre. O firavă modificare de curent şi au zburat toate.

la meci

Am intrat de cîteva zile în Atlantic. În fiecare zi e o stranie îmbinare de ger şi arşiţă. Căpitanul meu are faţa arsă şi vijelii în privire. Ieri am coborît să vedem un meci de box. A fost dorinţa cîtorva marinari fani ai unei vedete australiene. Tribunele erau pline de femei. Îşi agitau în aer mîinile înmănuşate cu ţipete ascuţite de cormorani. E un sport care îmi trezeşte compasiune, poate pentru că l-a practicat tatăl meu în tinereţe, poate pentru că văd în el o disperată chemare a spiritului.
Seara, în bucătăria de pe vapor mirosea a pîine coaptă şi marinarii aveau priviri blînde.

still

Mergem de o săptămînă întreagă de-a lungul Amazonului. Sunt zile calde şi umede şi aerul e plin de gîze. Pe punte au venit cîţiva tineri dintr-un sat de pe malul stîng. Vroiau să ne vîndă pînzeturi ţesute de localnici. Pînzele aveau pictate pe ele flori de liliac şi frunze de ferigă. Ca să ne înveselească, s-au înfăşurat în ele şi au dansat, dar căpitanul meu a rămas trist. Preţul pînzei era uriaş, ne-am tocmit multă vreme pentru ea, dar în cele din urmă ne-au dăruit-o pe toată. Un prinţ malaesian i-a adus căpitanului un fir de iarbă din ţinutul său. Prin el vedeam meteorii de pe Saturn cum se duc înapoi.
Dimineaţa aceasta, la fereastra cabinei mele, un pieptene uriaş întindea norii de la un capăt la celălalt al cerului. Apoi le-a pus bigudiuri.

mister W

Am avut o zi derutantă. După o noapte petrecută într-o crîşmă din Viena, dimineaţa, în drum spre port am ţinut un lung şi depresiv discurs unor găini dintr-o curte despre fanic şi criptic. O femeie care se întorcea din tura de noapte s-a oprit să mă privească cu ochii mari, rotunzi şi căprui, dar aprobatori. Am adormit cu gîndul la gulerul descheiat al cămăşii căpitanului. Imediat după plecarea noastră, valurile au început să se răsucească sub cală. Începea furtuna.

Gregorian

sfîrşit de august

M-am hotărît să ţin un jurnal de bord. Pentru început, trebuie să ştiţi că eu sunt doar secundul sau secunda. Căpitanul meu este singurul care ştie traseul şi destinaţiile noastre temporare. Eu doar relatez opririle, drumul pînă la ele şi plecările noastre.
Azi este o zi senină de sfîrşit de vară. Adică ţi-ai putea da seama că este sfîrşitul verii doar din faptul că marea este plină de ambarcaţiuni mici cu destinaţie comercială, de bărci cu motor, iar în port au început reviziile vapoarelor. Plecarea noastră a fost fără incidente grave, căpitanul însă ne-a anunţat că vom avea la bord un călător neobişnuit.
Prima oprire va fi la Constantinopol. Vom naviga pe marea Constantinopolului unde este un bazar celebru şi foarte vechi. În ultima vreme am evitat să merg în bazare din pricina vînzătorilor. A înfăţişării acestora. Nu mai apucam să văd marfa pentru că vînzătorii mă alungau înainte să ajung în dreptul ei. La Constantinopol se spune ca sunt mulţi vînzători bătrîni care îşi iau lîngă ei tineri frumoşi pentru a atrage clienţii. Tinerii nu fac ceva din cele ale comerţului, stau şi butonează celularele, scriu poezii sau pur şi simplu dorm. Cumpărătorii se opresc să îi privească şi în acest răgaz, ca prin vis, comercianţii le îndeasă în sacoşă fel de fel de produse.
Vremea este frumoasă, mi-am dat seama după privirea căpitanului. De altfel, eu nu cunosc alt barometru decît culoarea ochilor lui.
Azi am pescuit păstravi. Ştiu că o să spuneţi că sunt peşti de apă dulce, aşa este, doar toată apa dulce se varsă în mare.

Veneţia, mijlocul lui septembrie

Nu am mai scris despre călătoriile noastre. În ultimele săptămîni am avut multe peripeţii, unele tulburătoare, altele fericite. Căpitanul nostru a primit o scrisoare îngrijorătoare şi eu a trebuit vreme de cîteva ore să îl însoţesc în portul din Veneţia. Nu îi ştiam intenţiile şi toţi locuitorii îmi păreau ostili. În tot timpul cît am umblat pe străzile oraşului şi am poposit într-un bar să mîncăm, am stat încordată. Căpitanul dorea foarte mult să mă înveţe un dans al locuitorilor, care era unic în lume. Am înţeles greu intenţia sa, dar dansul era într- adevăr foarte interesant. Locuitorii purtau măşti şi, în timpul unui vals, schimbau rapid măştile între ei, atît de repede încît abia aveau răgaz să îşi vadă chipul. Era singurul moment de sinceritate din timpul întregului carnaval.

A început octombrie

Vaporul nostru a ajuns acum cîteva zile în Anglia interbelică. Am coborît pentru cîteva ore şi a trebuit să ne ascundem pînă la lăsarea întunericului. În port era o răfuială între două bande de gangsteri şi fulgerele gloanţelor zgîrîiau clădirile gălbui. Căpitanul m-a condus pe cîteva străduţe lăturalnice pînă la o tavernă unde nu ajunseseră încă împuşcăturile. Lumina lăptoasă m-a înveselit. Cîţiva bărbaţi tineri şi o femeie serioasă care servea la mese. Purta o rochie lungă cu volane şi mersul ei şerpuitor cu teancurile de farfurii şi pahare printre mese curgea ca Mississippi printre sălcii. Mirosea a tutun şi a bere, se rîdea, oamenii erau surescitaţi. Am stat în local pînă spre dimineaţă cînd s-a făcut în sfîrşit linişte. Apoi am plecat. Ne aştepta o mare relaxată şi blîndă.

La zoo

Am călătorit o săptămînă întreagă de-a lungul ţărmului Bulgariei. Cîţiva marinari au plecat cu o barcă cu motor şi i-am însoţit. În port era multă agitaţie, era o zi în care se deschidea un tîrg popular, oamenii vindeau mai ales animale, dar erau şi meşteri olari şi ţesători. Aş fi vrut să stau mai mult să casc gura la tarabele lor, dar capitanul mi-a facut semn să mă grăbesc. Trebuia să îi predea îngrijitorului grădinii zoologice cîteva documente importante pentru acesta. Grădina zoologică din portul bulgar adăposteşte şi un circ, aşa că animalele nu sunt vizitate în timp ce se odihnesc sau mănîncă, precum în celelalte locuri din lume, ci în timpul repetiţiilor sau la spectacol. Am ajuns cînd se dresau jaguarii şi rîşii. Dresoarea era o femeie care s-a iritat cînd ne-a văzut. Animalele erau tinere şi neobişnuite cu prezenţa oamenilor. În plus, erau agitate şi nu se concentrau deloc la exerciţii, aşa că ea pleznea adesea din bici. A trebuit şi aici să stau mai puţin decît aş fi vrut. Dar căpitanul mi-a spus că spectacolul rîşilor este printre cele mai interesante. Cu încrederea că într-una din călătoriile viitoare îi vom vedea, am plecat fără părere de rău pe vapor. De altfel, noaptea se lăsase repede şi străzile erau neobişnuit de pustii. Apăsătoare atmosferă...

Hola

Astăzi am ajuns în Spania. Ni s-a spus că vom vedea o coridă în carne şi oase şi cînd colo am asistat la o întrecere între cîini. De obicei mă stresează întrecerile între animale, mi se pare nedrept că oamenii le pun să facă lucruri contrare instinctelor lor. Pe stadion alergau bărbaţi tineri cu bustul dezgolit, în pantaloni mulaţi, iar de turul pantalonilor erau prinse cu funde colorate, ciolane mari. Erau alergatori buni şi cîinii îi fugăreau înnebuniţi încercînd să le apuce oasele. Nu s-a întîmplat nici un accident, cîinii îi cunoşteau şi reciproc. În ciuda acestor răzleţe idei legate de etica animalelor, întrecerea m-a distrat. Şi pe căpitan l-a distrat, deşi arena era aglomerată şi soarele ardea puternic. Tot puntea vaporului ni s-a părut mai primitoare. Adia briza şi pescăruşii ţipau intermitent. Am stat pe punte mult, pînă a răsărit luna. Era tăiată fix în două ca o felie de portocală pe o farfurie întunecată. Înainte să plec la culcare, m-am trezit lătrînd la ea.

centrifugala

şi dacă eu te iubesc chiar pe tine ce-ţi pasă
vezi-ţi de ale tale acorduri
azi am dat importanţă
sandalelor cu şosete
cerceilor albaştri
şi buclelor acestea secrete
dar de mîine
Poezia poate începe cu o coardă mai sus

in veveri veritas

Deci cum umblam brambura prin blogrollul lui Radu am dat de o leapşă de la Omu cu veveriţe, alias Andrei. Sunt în vid total de inspiraţie, imaginaţie şi alte calităţi fireşti la un blogger, dar mă încăpăţînez să scriu. Leapşa, aşa am înţeles, este condiţionată de un termen limită: < 7 zile. Cum peste 7 zile viaţa mea va fi schimbată oricum, am să răspund chiar acum, cînd încă mai ştiu pe ce lume sunt.

# Ce gen de muzică preferaţi?
Am prejudecăţi, de fapt am avut mereu, de exemplu anumite genuri nu le ascult decît rar şi de nevoie, iar altele doar în anumite dispoziţii. Îmi place orice muzică pentru care pun pe repeat.

# Formaţii pe care le recomandaţi
Nu ştiu decît formaţia unde cîntau prietenii mei din Năvodari, care se chema ultima dată « Miercuri şi Vineri » dar aş recomanda formaţia în care cîntă Ovidiu, Andrei şi Teo, eu încă nu i-am ascultat pe toţi în concert, ci doar la nişte repetiţii la teatru.

# Filmul pe care l-aţi vizionat de cele mai multe ori
Arizona Dream

# Anotimpul preferat
Primavara

# Unde mergeţi vara asta?
la Constantinopol.

# Cartea pe care o iubiţi cel mai mult
Evangheliile

# Serialul la care va uitaţi cu plăcere
Jumong, deşi mă cam întristau personajele feminine

# Aveţi ticuri verbale? Daca da, care sunt?
Încep unele fraze cu « pe vremea lui Ceauşescu… »

# Dacă ar fi să vă descrieţi în 3 cuvinte…
muică, dadă, lele

# Oraşul în care v-ar plăcea să locuiţi
Mă gîndeam la Amsterdam, dar dacă se duce Andrei acolo, i-l las lui şi eu mă duc în Norvegia. Nu ştiu exact unde. Oriunde.

# La ce oră v-aţi trezit azi şi de ce?
Pe la 8 jumate. Datoria mă goneşte din visare de fiecare dată.

# Fumaţi? Daca da, ce ţigari preferaţi?
M-am lăsat, dar îmi plăceau ţigările tari, kentul de exemplu

Leapşa merge la prietenii din blogroll, dacă au chef.

julie

pelerina

M-am tot temut să nu îşi bage cineva nasul în dulapul nostru cu recuzită de la teatru şi cînd colo chiar aşa s-a întîmplat. Pelerina lui Scipio e pe umerii bateristului lui Tri Yann. Sau poate doar seamănă… Oricum, am găsit ocazia să îi urez lui Scipio la mulţi ani de ziua Franţei de mîine, cînd e şi ziua lui de naştere.

Aniversare

Azi au fost sfinţii Petru şi Pavel, cei mereu îmbrăţişaţi. M-am gîndit să amintesc cîteva nume celebre de care am auzit şi eu, de pildă Petrarca, Petre Ispirescu, Paul Verlaine, Paul Cezanne, Paul Klee, Pierrot, Petru Creţia, Pier Paolo Pasolini, Saul Kripke. În viaţa mea i-am întîlnit pe urmaşii acestora, nu mai puţin celebri pentru mine: colega mea de liceu, Petruţa, prietenul meu din facultate pe care îl chema şi Petru şi Paul, artistul nostru principal Paul Ovidiu, care ne-a facut anul şcolar suportabil şi uneori de-a dreptul minunat şi drăgălaşul Pavle. Tuturor acestora le urez mulţi ani fericiţi!


In imagine, Paul între clasici şi moderni.

sinestezie

Beethoven

Rapsodie în Res extensa

Ordonata în arc tangentă se înconjoară de negru
pînă la capătul lumii
Într-un hamac de alabastru
Florile vîrstei adie
la umbra macilor uriaşi
sub faldurii mantiei
arcsinus cu lapte şi miere

To nie ptak

Dedicaţie pentru Anna

Hristos a înviat!

în dimineaţa aceea răzuiam lozul cu numere norocoase
pe ferestrele cu izolare fonică
porumbeii
croşetau ciorăpeşte între două cupole
pe alei lăturalnice
un om şi un cîine se căutau de secole
unul pe altul
în umbrele trecătorilor
memoria mea
bătrînă cochetă împătureşte
din voaluri şi valuri
leagănul pruncului fericit

Îngerii lui Melozzo

Melozzo da Forlì (1438 – 1494)

rigoria

O priveai uneori şi tu pe Gioconda
Încă de la primul zbor s-a deprins
Cu zîmbetul selenar
În timp ce o imit stîngaci
Ea îmi plantează printre dendrite straturi de ghiocei şi garoafe
Lîngă noi amurgul
Încearcă zarzării răsăriţi
printre ochiuri aspre de gard
pînă cînd subţiri crenguţele ard

confucius arbitru

Am primit de la Mihai o invitaţie la cupa mondială. La fotbal. Martie debutează în filosofie cu un gol de toată frumuseţea!

Romanţă pentru Clara

Pe Clara am cunoscut-o în prima zi de liceu
Avea degetele lungi şi romantice
Mîini ca ale negreselor, potrivite pentru muzică
la meciuri, îi dispreţuia pe fotbaliştii care nu aveau ochii verzi
Clara avea note bune la toate obiectele
Şi în timpul liber îngrijea ciobăneşti, peruşi şi un copil
Purta complicaţi papuci pufoşi din blăniţă cu toc
Şi cămăşuţe de noapte din mătase albă cu flori
Pe Clara o iubeau oamenii de cum o vedeau
Iar ea mă iubea pe mine

o surpriza placuta

Am revăzut „Ghepardul”, după aproape douăzeci de ani. La sfîrşitul filmului, Thomas, care dispare cu săptămînile, se plimba pe o străduţă din Sicilia.

piano

Shigeru Umebayashi, compozitor
Kathleen Battle, soprana
Domniţelor din blogrollul meu

Emisiune

În vreme de iarnă lupii veneau pînă în port
Dar palmele iubitei miroseau a covrigi
În vreme de iarnă se putea păşi uşor pe urme
În vreme de iarnă, cei cinci spectatori
din cinematograf
aflaţi acolo numai în treacăt
numărau pe degete un an nou

cu Frederic recente şi în avans ştiri

Ştiri din străinătate
Cîntăreţii din cor au avut Crăciunul acesta eşarfe verzi. Printre cei cinci cîntăreţi din ultimul rînd, unul semăna aşa de tare cu mine, încît mi-am permis să-i zîmbesc tot concertul, bineînţeles, fără să aibă habar. Abia după ce a coborît prin faţa altarului am văzut că nu era femeie. Erich îl confundase şi el.

Ştiri interne
Îmi place cuvîntul „căscăun„ pentru cineva mut de uimire. În rest, ori de cîte ori lipsesc partiturile, viaţa mea e mai tristă. Sper anul viitor să fiu mai puţin uitucă.

În încheiere, dragii mei,
Povestea de Anul Nou a lui Frederic, scrisă pentru fraţi şi surori
(şi pentru logicienii care au avut, cel puţin odată în viaţă, o obsesie despre ploaie)
"Un mare foc de artificii a fost anunţat, dar n-a mai avut loc din cauza ploii. Ciudat lucru, nu, ori de cîte ori se anunţă focuri de artificii se face timp urît.
Un oarecare domn avea un frac frumos şi de cîte ori îl îmbrăca începea să plouă cu găleata şi se întorcea acasă ud pînă la piele. Plictist, s-a dus la croitor şi l-a întrebat care este cauza acestui fenomen. Croitorul, surprins, a clătinat capul şi l-a rugat pe acel domn să-i încredinţeze fracul pentru cîteva zile, căci altfel nu ar putea să-şi dea seama dacă acestă fatalitate nu ar fi legată de pălărie, sau de pantofi mai degrabă decît de haina clientului său. Fără multă vorbă, croitorul şi-a pus fracul şi a ieşit; imediat a început să cadă o ploaie torenţială. Nenorocitul a trebuit să ia o trăsură şi să se întoarcă acasă, căci îşi uitase umbrela, sau (după cum spuneau unii) soţia croitorului luase umbrela ca să se ducă să ia cafea de la o verişoară sau o prietenă. Oricum ar fi fost, croitorul a fost udat şi fracul înmuiat. A trebuit să aştepte să se usuce singur. În aşteptare, croitorului i-a venit o idee: să descoasă fracul pentru a vedea dacă, din întîmplare, nu ascunde ceva farmece capabile să aducă norii şi să facă să plouă. Straşnică idee! A descusut mînecile şi n-a găsit nimic. A descusut şi faţa şi ce credeţi că a descoperit? A descoperit în dublură o bucată de afiş care anunţa un foc de artificii! A înţels cum stă treaba, a scos afişul şi de atunci n-a mai plouat niciodată cînd a îmbrăcat fracul!"
La mulţi ani!

Lui Frederic despre politeţe

Îmi lipseşte curajul, chicoti soldatul
pregătindu-şi două duzini de bulgări pentru duşmanul din batalionul de vis a vis
Îmi lipseşte curajul, scoase limba preşedintele Americii gata să prindă doi fulgi deodată
Îmi lipseşte curajul, suspină doamna sculptîndu-şi persistenţa în chanelul de pe eşarfa mov
Imi lipseste curajul îndrăzni domnul fumuriu pe bancheta din spate
Imi lipseşte curajul îşi sărută melancolica
insuficienta melancolie
din puful de păpădie

Chrysanthemum indicum

Insuportabila uşurătate a primăverii

Fiecare a văzut-o azi
cel puţin o dată
Primăvara în noiembrie
Cum face acrobaţii în tonuri
aurii şui arămii
cu îndrăzneală prinde cu degetele ei fierbinţi bărbia şi-ţi
ridică ochii după hologramele apusului în plină amiază
zoreşte apoi în trăsură pe străzile Cracoviei şi Varşoviei unde ce sentimental! aruncă trecutul în prezent cu o pasă reuşită
vindecînd pentru cîteva zile nostalgia
Unii oameni se îndrăgostesc atît de uşor de ea
Este de ajuns să-i zîmbească unei veveriţe ce-i trece prin faţa ochilor şi
să crezi că îţi zîmbeşte ţie
şi chiar aşa este
de cele mai multe ori

"jur pe roşu"

Cînd am început să scot nasul în lume, adică să nu mă joc doar cu fraţii mei, ci şi cu ceilalţi copii din cartier, am aterizat în plin folclor comunist. Una din expresiile cele mai uzitate era „jur pe roşu”.
Probabil că imaginaţia noastră hiperbolizatoare, fără cablu şi net, făcea naraţiunile cotidiene mai îndoielnice şi atunci faptele pe care le povesteam la venirea de la şcoală erau mereu întărite prin „jur pe roşu”. La televizor, în cele zece minute de desene animate sau la defilările lui Ceauşescu nu se produceau mutaţii existenţiale, dar cînd cineva povestea ceva nemaiîntîlnit, de exemplu că unul din clasă a căzut de pe scaun în ora de fizică sau că profului îi umbla un şoricel pe sub catedră, i se cerea imediat povestitorului să "se jure pe roşu". În acest caz, în care veridictul povestirii avea consecinţe grave asupra locului ocupat de povestitor în grup, erai nevoit să găseşti rapid ceva care să pecetluiască ineditul. În nici un caz nu se luau în calcul cravata de pionier sau bucata de drapel cu simbolul sîngelui varsat de eroi. Şcoala şi ideologia nu se amestecau în chestiuni serioase. Atunci căutam rapid cu privirea o pată de ceva roşu prin preajmă, ghidonul de la bicicleta cea nouă a vecinului de la 3, o brăţară, fundiţele din părul colegei, scrisul de pe pachetul de eugenii etc. Toată lumea era mulţumită, evenimentul era clasat şi crezut.
Mi-am amintit de rigoarea ascultătorilor de 8 ani, cînd am auzit cum guvernul îşi „asumă răspunderea” pentru diverse legi, printre care şi legea educaţiei, ca în acel „jur pe roşu” din copilaria miniştrilor. Acum să vedem pe ce minuscule realităţi vor pune ochii ca să-şi justifice expresia.

Astfel plouă,

Încă din zori
străzile şi-au pus pelerinele negre
din piele de greiere
Cuiburilor nu li se mai vedeau
ochii din capişoane
Un la în norul din stînga
Şi umbrele multicolore s-au tolănit
Deasupra rădăcinilor
Astfel desenează fluturii zborul
doar din amintire
Pietrele au devenit într-o clipă
semipreţioase
Firul de iarba duce
precum atlas şapte diamante pe palmă
Stînjeneii eroici se încruntă
spre fiecare adiere
Astfel ploaia învaţă
acordul lin din frunzele salcîmilor

Les homme policrome

tu m-ai primit cu toate minciunile mele
prima dimineaţă fără umbre
cu trupuri desenate numai din sunete
ale amiezii catifele îmbujorate
seara tremurînd de îmbrăţişări
noaptea
privită din irişii verzi ai brazilor
în adorarea zăpezii
cu două anotimpuri mai devreme

10 pe o prăjitură

Leapşa de la Anna spune:
Postează blogaward-ul pe blog-ul tău.
- Dă link-ul persoanei care ţi l-a acordat.
-Oferă acest premiu altor 10 persoane şi anunţă-i.
- Înşiră 10 lucruri care îţi plac.

Deci, trebuie să servesc 10 persoane din blogrollul meu cu prăjiturica de la Anna.
Premiul se acordă pentru cea mai bună muzică din blogspot. Cele 10 persoane premiate, în ordine alfabetică sunt:


1. Alex - pentru muzica lui plină de senzaţii tari
2. Anielle - pentru muzica ei plină de tot ce nu sunt eu şi mă uimeşte mereu
3. Anna - pentru etericul din pasteluri
4. Eye contact - pentru muzica ei plină de arabescuri
5. Faringomeronul - pentru muzica lui plină de cugetări nordice
6. Lavinia - pentru muzica ei plină de dragoste
7. Liviu - pentru rock-ul din dramă
8. Mihai - pentru imnurile luminilor raţiunii
9. Radu - pentru drama din rock
10. Tibi - pentru muzica lui postbelică


Dacă vă place, luaţi cîte o linguriţă.

În partea a doua a lepşei,
cele 10 lucruri care îmi plac sunt:

1. jucăriile de pluş care au în interior bobiţe de plastic, de orez etc.
2. cafeaua
3. florile
4. puii animalelor
5. Wittgenstein
6. melancolia din artă
7. casele din lemn şi piatră
8. sala de muzică
9. farfuriile colorate
10. marea

Nu vă mai trimit linkuri, poftiţi la leapşă!

Alăturări într-o modernă joi

Pixul alb cu pastă albastră în mîna dreaptă a doamnei x
semnează condica de joi
Pixul alb cu pastă albastră în mîna dreaptă a doamnei y
semnează condica de joi
.
.
.
.
…..de joi
Mîna dreaptă a doamnei x este alta decît mîna dreaptă a doamnei y
Pixul alb cu pastă albastră al doamnei x este altul decît pixul alb cu pastă albastră al doamnei y
Condica de dimineaţă este condica de dimineaţă
Condica de după amiază este condica de după amiază
după această alăturare logică
Doamna x îşi aranjează bretonul în oglindă
Doamna y îşi aranjează ciorapii sub fustiţă.

galeria nemuritorilor

Socrate(Neapole, Muzeul national), Aristotel(Justus of Ghent) şi Platon( cel care se uită de sus)

În timp ce şcoala în care îmi fac veacul intra în America azi dimineaţă la orele 9, în triumfătorul mesaj al lui Kennedy (acela cu să ne gîndim mai mult la ce am făcut noi pentru ţară decît la ce a făcut ţara pentru noi….în ultimii treizeci si nouă de ani), pereţii inspectoratului şcolar au început să se umple cu portretele nemuritorilor din prezent, ale celor care se întorc în prezent şi ale celor care au fost şi vor fi încă.
Copii, aveţi temă pentru acest an şcolar să stabiliţi concluzia adevărată a următorului raţionament, care ar fi putut fi silogism:
Dacă toti oamenii sunt muritori şi
Unii inspectorii sunt nemuritori
atunci unii nemuritorii sunt…...

Şi o melodie dedicaţie pentru dătătorii de nume. Propunem inspectorii să se numească de acum încolo compostori sau, în cel mai bun caz, controlori.


Holograf - Balada controlorului

Ce-mi place mie la filosofii moderni

De pildă, la Pascal

îmi plac sprîncenele. Iar Hobbs ….

nu mă aşteptam să fie frumos la vîrsta asta. Şi are nişte mustăţi!

Să judecăm Roz

Hello, dumneavoastră doamnă
Scuturaţi-vă peruca roz
E plină de apă
Şi murdăreşte
Tenişii albi ai domnului de alături
în plus
Tribunalul nostru este proaspăt renovat
Silentio
faceţi loc
cheamă în boxă aprodul care fiţi atenţi, vouă vă spune,
să vă închideţi umbrelele şi să vă dezbracaţi
silenţios
pelerinele, bineinţeles, ce aţi crezut, aici avem cazuri interzise minorilor
Duduie, nu mai plînge
în regulament scrie
cum doar două picături de persoană
este permis să curgă pe podea, nu mai mult
Parchetul nu rezistă decît pentru picăturile perechi
Şi e proaspăt lăcuit
Şedinţa începe
Să judecăm cazul de vagabondaj al celor două pălării
două pălării de azalee
mutate din domiciliul grădinei
cu tot rozul de care erau în stare
pe urma unui sărutul pîna pe covoraşul camerei Tale
În urma lor s-a mai găsit doar
rozul răsturnat din pîlnia pălăriei pe obrajii copilei vecinilor
în lipsa martorilor,
cazul e clasat şi nevinovat!

L2pourF

"Dacă la douăzeci de ani eşti incendiar, la patruzeci ajungi pompier" (W. Gombrowicz)

Lui Frederic, despre cîteva întrebuinţări ale sculelor

1. Ciocanul
Vecinul meu are o mamă care nu iese din casă decît în luna august, în preajma zilei de 23. Precum părintele de la biserică care îmi spune nadejda, mă laudă pentru că mă asemăn urmaşilor mei.
Pisica mea, pe care o cheamă Thomas, cînd cu h cînd fără vine ziua epuizată după meciurile măi frate la fel de aprige ca şi fazele lunii. În cartier este o singura pisica şi vreo 5 motani.
Îşi doreşte cărnuri, dar nu o putem mulţumi decît cîteva zile după salariu, apoi manîncă grăunţe, ca majoritatea animalelor domestice din zilele noastre. Însă, ne iubeste pe toti. Astfel devine şi ea buddhistă. Uneori ziua este atît de multă linişte aici încît mă simt la ţară, alteori se dezlănţuie fiara primariei care toarnă asfalt sau găureşte strada. Cînd porneşte şi se opreşte rămîn perplexă, precum amicul lui Rodin înainte să se aşeze pe meditaţie sau pe retorică, cum ar zice un blogger celebru. Stau din ce în ce mai prost cu memoria, trebuie să îmi fac liste zilnic. Să nu uit să păstrez aceste liste poate le voi folosi şi anii viitori.
În sufragerie un rock triumfal se bucură de lipsa obligaţiilor.
Oare mai este sărbătoarea recoltei la ţară? La mine în bloc se fac zilnic şniţele. Zgomotul ciocanului de şniţele acum se asociază cu felurite alte melodii, sirenele maşinilor, o muzicuţă, vocile copiilor, visele lui Tomas, o vrabie…

siciliana

Dedicaţie pentru puştii care învaţă pentru corigenţe şi nu au timp să-i asculte muzica.
Şi pentru Anna cu care n-am fost în stare să mă văd la un suc.

porto

Regina mea
are o oficială chestie
portocalie
la reverul ei de patriciană rătăcită,
agrafe-nflorate
cercei strugurii
îmi arată o libelulă pe geam fix în virajul tramvaiului
şi asta ca să-i alunece brăţările pînă la umeri
am aflat că îşi parfumează doar încheietura dreaptă cu mosc
poartă sămbăta seara mănuşile cu treizecişicinci de năsturei
rochia cu cincisprezecemii de paiete verzi
Pantofii foarte roşii cu toc cui
cheamă taxiul limuzină, singurul din oraş
şi merge la barul de pe faleză pentru un capuccino black.
acolo
femeile răsucesc îndrăzneţ culorile coniacului
bărbaţii sfioşi zîmbesc rochiţei rîndunicii
am uitat să vă spun despre auguştii ei obraji de piersică
sau nectarină, eu aşa prefer
cînd o văd de aproape mă prefac inocentă
şi inima mea rîde prosteşte piruetei din ringul de dans

Ca un sălbatic despre Galben

Galbenul nu e beteala din brăduţul veşnic verde
Galbenul nu e culoarea cutiei de chibrituri de pe biroul meu
Galbenul nu e Winnie Pooh evadat din borcanul cu miere
Nu e oja cu care sora mea îşi mîngîie inelarul
ar fi frumos pe umerii albi ai prinţesei Liu,
Dar nu e nici cordonul chimonoului ei
Galbenul nu e vînatul din somnul motanului
Nici maculatorul de care întreb prin papetării şi nu, nu se mai fabrică
ar vrea botanica să pună mîna pe Galben
ce l-ar mai înşira pe petale, stamine şi corole
Foucault l-ar atîrna de o maşinărie a lui Leonardo
mecanica ar deşuruba un diez din pîlnia gramofonului
şi l-ar lipi pe primul celular cu manivelă
apoi, o reclamă la caşcaval ar evidenţia că a fost inventat odată cu şofranul
dar nu vă speriaţi, el nu este
nici galul şi nici benul
Galbenul e mijlocul curcubeului
cum să-l scoţi de acolo?

Să ne măsurăm exact în verde

Pe vremea cînd pămîntul era complet acoperit cu plante
M-ai fi întrebat: erau frunzeliul şi ierburiul exact în aceste poziţii, exact acolo?
Eu te-aş fi întrebat: tu stai pe aici?
Şi închipuieşte-ţi că aş sta cu tine exact într-o piaţă şi te-aş întreba
Tu te-ai uita la stînga-primăvară
La dreapta- celelalte anotimpuri
Şi eu m-aş gîndi cîţi paşi măsoară o îmbrăţişare
mai mult decît un pumn de firimituri presărate pe Pietonal?
Iar tu
Socratic te-ai gîndi măsurînd cu privirea tarabele
: ce multe lucruri de care eu nu am nevoie!

Inlanda

motto: ""...şi tot ceea ce ştim, ceea ce nu am auzit doar foşnind şi vuind, se poate spune în trei cuvinte""(L. Wittgenstein)


Ting; cling
îîîîfiiiuuuuuf; ffffiiivv; cling
Mmm; mmmiiin; titititi; cling
Nninni;cling,
viviviff
Xxiyixi
Titli ning
Cling

„nu e aşa că vremea este astăzi minunată?”
verde închis, vernil, galben, albastru şi ce albastru!

amintirea mea
argintie în
seara de vară

prin căuşul prundişului tălpile tale
cu dantele pînă la glezne
mîngîie
apa rîului


Vei!

Vrei?
Hai să vorbim despre albastru
cum se combină culorile
E greu cu această nuanţă a cerului
Dar se face frumos şi se poate vedea din nou
Cum se numeşte acest albastru? Este oare „indigo”?

Priveşte ce efecte diferite au aceste două nuanţe
Prin una din ele înoată pescăruşul
Prin cealaltă atingi cu pleoapa somnoroasă steaua polară
Şi cînd deschizi ochii
Crezi


Ce este timpul?
un izvor
marea
picătura de ploaie
de rouă
lacrima
Delta
Un fir
firea
Firescul
culoarea comună tuturor acestora o numesc albastru.

Vivaldi

1900

Viena, început de secol. Poeţi, pictori, cafenele si libertate. Casa familiei Wittgenstein găzduieşte concertele lui Mahler si Shoemberg. Romanul şi foiletonul se războiesc. Ascensiunea burgheziei pare de neoprit. Se scrie o pagină a culturii de care în şcolile românesti nu prea se aminteste. Limba comună este arta, nu esperanto, care la noi nu are decât două cazuri- nominativ- acuzativ şi alea cu litere mari.
Mi-am amintit de personaje care au schimbat faţa culturii europene.

leapsata

de la fereastra mea priveste o girafă cu pete portocalii, galbene, mari direct la mine in ecran. de la fereastra voastră ce animăluţ vă priveşte? hai, concentrati vă!

se trimite prietenilor mei virtuali

Azi învăţăm despre semnul exclamării

Mari tragedii ale femeilor izvorîte din cîteva clipe de disperare! Ah! zise Anna Karenina, am simţit acum o secundă că Vronski nu mă iubeşte! Şi în minte a şi început să i se... ca o pînză uliseană scenariul cu gara şi trenul şi toate celelate, scenariu care a durat cîteva zile. Ah! zise Otilia, Felix nu mă iubeşte, vrea să se facă doctor şi n-are nevoie de mine! şi puse mîna pe stilou sau pe ce-o fi pus ea, că autorul nu spune şi se căsători cu Pascalopol, căsătorie care dură şi ea ce dură! Ah! mai spuseră şi altele care organizară corul penelopelor, ilenelor, isoldelor etc. Faza e că bărbaţii care erau chipurile cauzele auzeau alte sirene. Probabil tot nişte chestii cu Ah!Ah!

ps: in poză nu sunt eu, în caz că vă gândiţi

bec boc

În comunism, spuneau bancurile, era nevoie de cinci miliţieni ca să înşurubezi un bec. În capitalismul sălbatic de acu numărul participanţilor la înşurubare a crescut, incluzînd diverse abrevieri, le scriu cu literă mică, am obosit cu ele: pdl, cia, pcr,urss, fbi, fen şi alţii, locali, naţionali sau universali, fantome prezente, trecute şi tot aşa. De fapt, oamenii normali la această oră dorm sau nu, depinde ce chef au.

azi

azi mă simt omidă înspăimîntătoare
pufoasă şi plictisitoare
plină de culori ţipătoare
aciuată la umbra rozelor vii
de care nu ştii cum să scapi, nici cum s-o ţii
azi nu mai visez să fiu fluture, muscă, albină, ciulin
caut un dud pitic de care să m-anin
ca un glob verde într-un brad deja plin

mîine dimineaţă cine ştie cu ce aere mă voi trezi
de acrobată, maratonistă
sau pană la pălăria reginei mele mofturoase
aşa că pînă mîine îmi rumeg frunzele dudului de sub balcon şi mi le-nchipui verzi

Defazajul femeilor

Scuze că folosesc acest termen tehnic, dar este singurul care îmi vine acum în cap. M-am tot gîndit în ultima vreme la marea nefericire feminină de pe această lume şi am găsit o explicaţie spaţio-temporală: defazajul.
Femeile trăiesc evenimentele esenţiale ale vieţii în defazaj. De pildă, Geneza ne spune că Dumnezeu o crează pe Eva după ce-l face pe Adam. Apoi, femeia se trezeşte ea din somnul frumos al raiului înainte de bărbat şi preia controlul lucrurilor catastrofic. Ca să dreagă busuiocul, vorba Clasicului, îşi propune apoi să nu mai facă nimic, dar nici aşa nu e bine, că Dumnezeu o făcu să ajute omul, nu să piardă vremea. Atunci, prinsă în acest conflict între a fi şi a face, femeia găsi soluţia nefericirii. Ea constă în lipsa singurei calităţi apreciate şi anume intuiţia feminină, care te face să ştii cînd să încetineşti şi cînd să accelerezi. Unii dintre bărbaţi au intuit aceasta şi au aplicat modelul „Apasă pedala cît poţi de tare, lasă muzica să urle în difuzoare” cu scopul de a o înviora oleacă pe leşinata care nu pricepe că trebuie să acţioneze. Apoi, cînd femeia se trezea şi începea să execute una sau alta, se trecea la domolirea situaţiei în diverse stiluri şi tot aşa, zi de zi. În concluzie, doamnelor, după aceste cugetări, mă întreb şi eu ca Hamlet dacă femeilor li se potriveşte tot dilema a fi sau a nu fi ele însele. De aia femeile filosof n-au lăsat în omenire efecte durabile, ci doar urme palide prin cîte un mit platonician, în schimb este plină literatura de zîne, iele, vrăjitoare, drăcoaice şi alte arătări care bagă în răcori pe orice om normal, iar la noi, românii, chestia asta e supralicitată. Marele filosof cunoscut pentru antipatiile sale profeminine, Schopenhauer, spunea într-unul din celebrele sale aforisme: „femeia este un animal care trebuie bătut, ţinut în cuşcă şi căruia să i se dea de mîncare”. Cu aplicaţie pe cîte unul din aceste trei elemente, cultura umanităţii a dezvoltat diverse strategii care să alunge din femeie nefericirea, adică mai o colivie aurită, mai o masă la restaurant, nişte cătuşe prinse de zăbrelele patului nupţial etc. Asta dacă şi-au bătut capul să caute. Sau au mers pe varianta narcisică a situaţiei, le-au luat femeilor o haină de blană, o pălărie cu pene, un guler de vulpe, bijuterii, poşete, le-au plătit cîte o oră la salon, la masaj, la mare, la munte etc. În caz de defecţiune, au aplicat un update şi femeia o lua de la capăt cu energie, veselie şi elan. Cam asta am înţeles eu pînă acum despre nefericire. Poate de acum încolo pricep ceva şi despre mine.

m-am săturat de comunism

Colegul meu pensionar de desen de la şcoală, vorbindu-mi azi dimineaţă de lacurile Bucureştiului, de Teatrul Naţional, de Ateneul Român şi de Enescu, în loc să mă bucure, cum ar fi fost normal, mi-a amintit de o muzică greu de înghiţit, care îi urca pe pereţi pe Ceauşescu şi pe Elena, ori era manelistică. De pildă, cînd am ajuns la Constanţa, am învăţat un fel de manea pe care-o cîntam în tabere sau cînd mergeam la practica agricolă. Era cam aşa:

Albastru e cerul şi marea
Şi ochii pe care-i iubesc
Sunt mîndru să-mi apăr eu ţara
Alături de cei ce muncesc

Suntem marinari ce pe mări hoinărim
Ne place viaţa şi ştim s-o trăim
Iar voi acei ce marea iubiţi
La noi la Constanţa veniţi

Acest cîntecel era cunoscut locuitorilor patriei. Mai are rost să spun că el a fost sloganul electoral al alegerilor acestei toamne?

Iar în Moldova, la Oneşti, un alt cîntecel mi-a însoţit copilăria, învăţat tot din folclorul de cartier, dar care făcea trimiteri nu la marinarul atemporal, ci la trecutul literar clasic, singurul cu oleacă de haz din singura perioadă de normalitate valorică a României, cea interbelică.

Pe o mare-nspumată
Un vapor naviga
Coana Chiriţa speriată
Plîngea şi se văicărea

Vai, vai, vai şe durere
Uită-ti bre vaporul cum chiere
Iar marinarii cum moare
Moare şi dau din chişoare


Nu înţeleg de ce se foloseşte chişoare în acest cîntec. Niciodată nu l-am auzit rostit de moldovenii pe care i-am întîlnit în viaţa de zi cu zi.

Manea, prostul şi urîtul ne bruiază viaţa şi ne sufocă minţile şi inima. Şi în compensare, ne-o promit pe Elena Udrea să-şi fîţîie poşetele pe toate străzile.

Iaca fuse şi greva

Săptămîna care se încheie la şcoala mea a avut loc o tentativă de grevă generală, ca formă legală de protest împotriva abuzurilor şi barbologiei ministerului, inspectoratului şi altor fantome de la controlul şi comanda procesului educativ. După ce, cu o săptămînă în urmă, toată lumea agita cu ochii în televizor măsurile lui Boc, cele cu un sfert mai mici arătate bugetarilor şi cu şi mai puţin pensionarilor, profii care au plîns pe baricadele noii legi a educaţiei de sărea cămaşa de pe ei contra 100 de lei, s-au urnit la grevă. Nu uşor, s-au strîns semnături, s-a întrebat de cîteva ori pe minut dacă ele mai sunt valabile, dacă omul e sigur că vrea grevă şi să se gîndească bine cu ce consecinţe. S-a solicitat sprijinul liderilor de sindicat care luptau ca nişte lei în turbare cu consiliul local, cu presa şi alte organe şi organisme, iar după cîte o aşa luptă grea, greva se dilua. În final, epuizaţi, profii s-au întors de la Rovine la talanga soneriei, la orele în care aveau de dinainte stabilite obiectivele, planul cadru şi idealul educaţional, formarea cetăţeanului democrat, liber, cu iniţiativă, demnitate, competent, recunoscător şcolii şi dascălilor lui şi mai ales, încrezător în viitor. M-am tot gîndit eu de unde vine deruta profilor şi slăbiciunea voinţei şi am găsit cauza: curricula şi curriculumul şcolar. Cînd a apărut cuvîntul acesta mi-a fost foarte greu să-l înţeleg. N-am înţeles întîi de ce există acest cuvînt în limba română, unde sună rău. Un român cînd aude ceva care începe aşa nu se gîndeşte la ceva fain, mai ales estetic, ci la ceva greoi care stă pe un scaun sau pe două. Un fel de bază a procesului intestin, vorba colegului meu. De exemplu, eu cînd le spun elevilor la logică despre limbajul lui Boole, boolean, ei se hlizesc toată ora. Curriculum te duce cu gîndul la o încîlceală urît mirositoare. În plus, el se vrea de către pedagogi a traduce tot ce este demers educativ, de la cele mai generale chestii, pînă la cele mai concrete, de la exteriorul educaţiei, cuvîntul rostit, mijloacele prin care îl transmitem, resursele de care dispunem etc. pînă la transformarea pe care o aşteptăm în om. Un prof din facultate a răspuns cîndva unui coleg care îl acuza că- l studiase pe Marx: eu sunt marxist şi am piciorul strivit de maşina securităţii, iar dumneata stai acolo pe scaun şi mă judeci. De atunci mi-a intrat în cap chestia asta pe care mult timp n-am înţeles-o: alternativa la a mînca ciolanul securităţii era să evaluezi curricular. Cel mai sinistru lucru este cînd aceste două mîrşăvii se unesc. Proful a murit apoi într-un timp scurt. N-au suferit colegii mei, la cursurile lui mergeam doar doi. Chestiunea aceasta nu ar fi foarte dificilă, dacă ne raportăm la alte forme de educaţie a omului, de pildă învăţătura de la maestru la discipol, care se confruntă şi ea tot cu astfel de probleme. Dificilă este problema evaluării şi a competenţei evaluatorilor curiculari. Un învăţămînt cu sens se reduce la încredere. Cînd învăţătura se doreşte cu sens, participanţii la educaţie sunt trei- educatorul, educatul şi Învăţătorul lăuntric. Ca să-l amintesc pe Augustin. Educaţia lumească nu poate eluda acestă relaţie, oricît s-ar strădui ministerul şi inspectoratul, oricît s-a străduit comunismul. Degeaba îţi sună talanga de pe hol să mergi la ore dacă nu ai şi alt clopoţel. Mai mult, dacă refuzi să îl auzi, sau în loc să auzi clopoţelul din cap, auzi telefonul de la inspectorat, de la directorul adjunct, de la biroul de credite, de la nevastă sau soţ. Omul este, într-adevăr, o fiinţă care ierarhizează. Problema este nu că ierarhizează, ci că acestă ierarhizare nu este rezultatul unui demers cogitativ, ci rezultatul unei comodităţi. Şi atunci reacţiile rutinante ajung să fie cele mai importante. Din disperarea perspectivei rezultă reacţii comode. Cel mai comod este să faci acele lucruri la care te pricepi cel mai bine, în sensul că ai pentru ele mecanisme de apărare în caz de inspecţie curriculară. Asta s-ar traduce prin să te ocupi de pus note în cataloage, corectat teze, făcut prezenţa, motivat absenţe pentru că asta cere inspectoratul.
Culmea este că aceşti inspectori sunt acurriculari sunt chiar anticurriculari, adică nu respectă curricula prin care evaluează, pentru că pe posturile respective au ajuns pentru că fac politică, afaceri mafiote, se pricep la organizat cumetrii şi parastase. Asta îmi aminteşte de unele din poveştile de groază cu care e plină cartea de istorie, cu boierii care puneau biruri grele pe bieţii ţărani plătitori, de care scăpai după răscoale, care toate erau terminate înăbuşit, că de aia erau răscoale şi cu modificarea primitorului birului. Ţăranul care e mituit să nu mai facă răscoală e o inovaţie a timpurilor postmoderne. Cu alte cuvinte pe traseul de la educator la omul nou - din idealul pe care şi-l propune educaţia apare, cînd se evocă o răscoală de la Flămînzi, Bobîlna sau Spartacus, inspectorul curricular care flutură o ameninţare frontală şi toţi profii pun capul între urechile închise, se apasă singuri pe telecomandă şi încep să strîngă şuruburile sistemului, doar doar mai rulează un pic pe şinele progresului şi aderării.

Cristofor

domnul Romaniuc a primit marfă la librărie
globuri
mari şi mici
şi hărţi pentru Cristofor,
care ştie cartografie.
Cristofor e visătorul orei două,
El aşează lumea pe o tipsie rotundă căptuşită cu mătase japoneză
veseli indienii capturaţi oferă portocale cititorilor însetaţi
le mai spun cîte un banc bun
ca superofertă
Vinerea Cristofor e trist
dar întotdeauna politicos
de cîte ori un vizitator îl ia prizonier, o aşteaptă pe regina Castiliei
să îi descuie cătuşele aurite
apoi pleacă sub braţ cu o hartă nouă
şi picioarele goale prin bălţile
din Centrul Vechi.

Un fel de noapte de dragoste

Noapte de iunie, sfîrşit de an şcolar. Ore calde, cărăbuşi bezmetici, adieri de tei, felinare aprinse pe străzile principale, cîte două, trei umbre lungi în jurul fiecărui rătăcit pe alei mărginaşe… eu, foarte tînără, cu capul plin de romane de capă şi spadă şi îndrăgostită de şeful clasei, un băiat bun la mate, taciturn, cu sprîncene groase, ochii mici, dar cu rîs frumos. Locuia cu mama, o femeie văduvă, exigentă şi cinică, care a venit pe furiş într-o pauză să mă cunoască şi m-a lăsat plină de frici de toate felurile. În faţa ferestrei dormitorului lui, un castan destul de greu de escaladat…în bloc, vecini care deschideau uşa brusc şi dacă ai fi trecut călare pe motan. Şi eu, care de o săptămînă mă gîndeam numai la darul pentru ziua lui…
Am cercetat toate străzile care aveau grădini din marginea oraşului şi spre dimineaţă, cu inima cît un purice am şters-o de acasă, am sărit gardul unei case, am rupt o creangă cu trandafiri albi, am sărit un alt gard şi am cules şi din cei galbeni apoi, urmărită de doi cîini din cartier chiori de somn, m-am descălţat, am urcat treptele pînă la ultimul etaj şi am presărat petalele pe covoraşul cu pătrăţele albastre de la intrare. Acasă nu s-a prins nimeni că am lipsit.
Restul nopţii, tolănită în pat am construit scenariile reacţiilor lui pînă dimineaţa. Să mai spun că toate se terminau cu happy-end?
A doua zi, la şcoală a intrat în clasă fără să mă vadă, iar în pauze a vorbit cu toată lumea în afară de mine. În acutele disperării, în drum spre sala de sport, l-am auzit povestindu-i colegului de bancă despre nervii de dimineaţă ai femeii de serviciu, pe palier, care-i reproşa mizeria de la uşa apartamentului, de pe preş. Şi el care nu avea nici o vină.
Şi eu care trăisem prima noapte de dragoste.

joi

Lebăda aceasta ştie să zboare mai departe decît orice pasăre
Azi s-a zidicat dintre pietrele fierbinţi
pline de metale,
şi a trecut
prin aerul încins uscat apoi prin apa
şiroind în amurgul
pămîntului de jos
şi deja privirile noastre tînjesc
întoarse dinspre înţelepţii care binecuvîntată le fie memoria
o aşteaptă orbiţi de albul fulgilor ei
Lebăda aceasta ştie zborul spre pămîntul de sus
spre lacurile norilor de zăpadă
spre pămîntul de joi

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...

aventurări conspirative

Am citit zilele trecute într-un ziar despre unii contemporani deranjaţi de mentalul colectiv care apelează la ideea de conspiraţie atunci cînd nu obţine o explicaţie. Mărturisesc că şi eu fac aceasta din distracţie, din lipsa unei informări exhaustive asupra situaţiei sau din alte motive. Destul de des mă supun părţii mele „istoriciste” din creier, care nu doar îmi pune ordine în idei, dar mă face şi să suport mai uşor evenimentele ticăloase.
Şi acum să trec la generalizări: consider că poporul român are încredere în ideea de conspiraţie nu pentru că e român, fost comunist, balcanic, îndoctrinat, ortodox etc., ci pentru că e format din oameni care încearcă să înţeleagă evenimente ilogice într-o lume lipsită de transparenţă. Această chestiune a înţelgerii e destul de complicată şi eu doar schiţez un pic problema. Nevoia de înţelegere e universală. Ea vine, conform lui Aristotel, din faptul că deţinem în intelect nişte principii logice, iar dintre toate, cel al Noncontradicţiei pare să joace un rol mai important, în sensul că încălcarea lui produce un fel de stupefacţie, o „crampă mentală” , vorba lui Wittgenstein. Ori de cîte ori în capul nostru nu se pot pune de acord propoziţiile despre lume cu sistemul de cunoştinţe deja deţinute, de valori şi credinţe, atunci se produce crampa cu pricina. Dorinţa de coerenţă apare inclusiv la oamenii politici, că şi ei sunt oameni, de pildă la Iliescu care făcea apel la ea într-un mod paradoxal (cum poate vorbi de coerenţă un comunist care construieşte democraţia alături de alţi comunişti nostalgici?). Deci, cînd nu dă de coerenţă între enunţurile deja existente şi realităţile prezente traduse tot în enunţuri, omul cere explicaţii ca să poată înţelege şi aşteaptă aceste explicaţii de la persoane competente. Întîi le cere preşedintelui, oamenilor politici, adică celor care fac legile, care le aplică, care judecă încălcarea lor, apoi le cere presei, armatei. În cele din urmă ajunge şi la şcoală şi biserică, că şi ele sunt sisteme. Şi, după ce toate acestea sunt consultate mai mult sau mai puţin nesatisfăcător, se ajunge la conspiraţie. Conspiraţia este deci o explicaţie care se dovedeşte, în anumite cazuri, mai coerentă decît cele care ni se predau zilnic de către edilii vieţii noatre publice.
Nu pentru că suntem români suntem mai înclinaţi către acceptarea ideii de conspiraţie, ci pentru că există foarte puţine situaţii în care nu putem gîndi altfel.
Şi am să vă dau doar un exemplu: cum vă explicaţi faptul că dacă ai experienţă bancară eşti mai uşor primit în securitate şi dacă ai lucrat în securitate ajungi mai uşor manager de top în multinaţionale financiare? Nu se poate să nu te întrebi conspirativ care este cheia acestei înfrăţiri dintre cei care se ocupă cu siguranţa şi cei care deţin conţinutul seifului?

În concluzie, dacă metanaraţiunile din presă sau politică ar fi mai puţin fanteziste, nu am fi siliţi să apelăm la altele la fel de pline de imaginaţie, dar care au mai mult umor. La întrebarea: Ce s-a întîmplat cu banii de la FMI? care răspuns vi se pare mai plauzibil:
1. Au fost investiţi în infrastructura ţării, efectele acestei investiţii se vor vedea peste multe generaţii cînd noi nu vom mai fi, iar pînă atunci vom tot plăti
2. Au fost furaţi, pierduţi la poker, jefuiţi, volatilizaţi, s-au topit şi transformat în monede de 1 ban, care s-a crezut că sunt de aur şi care, de fapt, deşi circulă în legalitate, nu sunt primite nici de bănci şi nici de magazinele universale,
Nu vi se pare mai aventuros al doilea răspuns? Eu zic că e şi mai apropiat de adevăr.

summa

primavara trecută
am aflat
cum se picteză
florile pointillist
Cu albastru şi alb
Printre rămurele
tu treci
prin surprindere
spre orientul mijlociu
În tălpi se simte arsura pietrelor ridicate din locul lor
natural de cîte un cuvînt
colorat
vîrful muntelui de unde cad încă mai fumegă
e zapada topită sau poate focul