Mi-am propus de mai multă vreme să scriu ceva despre feminitate, dar am tot amînat din diverse motive, ba că e prea mult, ba că nu e mare lucru şi că s-a tot spus şi tot aşa. Cum n-am nici o idee mai bună legată de subiect, dar mă încăpăţinez să-l abordez, scriu azi despre un film în care regizorul îşi iubeşte personajele feminine- Closer, unul din filmele mele preferate, în regia lui Mike Nichols. Personaje: Natalie Portman (Alice), Jude Law (Dan), Julia Roberts (Anna) şi Clive Owen (Larry). Anielle a povestit filmul şi pe blogul ei se poate asculta şi melodia lui extraordinară. Eu nu insist pe partea spectaculoasă a filmului (conversaţia pe net a celor doi bărbaţi pe site-ul erotic, unde unul îşi ia identitatea unei femei) sau scena din barul de strip-tease, nici nu vreau să scuz şirul de trădări în iubire de care e înţesat filmul, ci vreau să scriu despre ce mi-a plăcut mie, despre arta de a surprinde milisecundele de mister care curg în momentul cînd doi oameni încep să se îndrăgostească. De obicei, cînd doi oameni se cunosc, într-un spaţiu al unei libertăţi maxime (diminuat odată cu fiecare întîlnire, odată cu căpătarea unor aşa zise certitudini despre celălalt), brutalitatea intervine cînd se pun întrebări care vor să testeze dispoziţia spre adevăr, de genul: ce nume ai ? de unde vii ? unde lucrezi ? eşti singur(ă)? etc. Pe traseul relaţiei, nu mai există întrebări, ci doar răspunsuri prin care fiecare din cei doi pretinde că îl cunoaşte mai adevărat pe celălalt decît se ştie chiar el.
În film, adevărul sapă breşe în acest ansamblu de idei fixe pe care-l formează obişnuinţele noastre şi-l face fragil, fluctuant. Abia aici se strecoară libertatea, în încertitudinea, în nesiguranţa partenerilor.
Există în film, în aproape fiecare scenă un element surpriză, pe care scenele anterioare nu-l pregătesc, dar filmul e plin de minciuni: personajele se joacă cu identităţile celorlalţi şi au chiar succes, se joacă şi cu identităţile proprii ( de altfel ce este adevărat în fiecare dintre noi, în afara acestor jocuri? trecutul ? copilăria ? mărturiile cunoscuţilor? ce spun documentele oficiale ?)
Dialogurile sunt misterioase şi definitive, relaţiile dintre personaje sunt pe muchie de cuţit în fiecare replică ( pe regizor nu l-a interesat să ne arate decît acele fragmente de viaţă, nu şi altele). Aceste scene sunt shakesperiene, au gingăşie şi lasă loc irumperii unui teritoriu nepămîntesc între oameni. Se discută într-o manieră directă, chiar brutală, despre frumuseţe, fericire, adevăr. Personajele au preocupări artistice şi-şi ocupă timpul cu manevrarea imaginilor despre celălalt, străinul din fiecare dintre noi.
În afară de faptul că n-am scris nimic despre ce mi-am propus, pot să vă spun că am plîns la film. Acest eveniment ultim menţionat nu face parte din cronica filmului, deşi ar fi fain să facă parte şi aşa ceva din cronicile artistice şi din comentariile literare. Poate o să vă placă şi vouă ( dar filmul, aşa cum avertizează şi Anielle, trebuie văzut într-o companie care să nu se tulbure).
Exemple de dialoguri :
El : ar trebui să te laşi de fumat.
Ea : ar trebui să faci ce vrei !
Sau :
El : Prietenul tău a scris o carte. Este despre tine ?
Ea : O parte din mine.
El : Ce a omis ?
Ea : Adevărul.
Şi altele de acest gen…
2 comentarii:
Măi-măi, ce fain ţi-ai decorat blogul! Ştiam eu că am soră cu veleităţi de artist :)
Postarea ta mi-a amintit de câteva întâlniri cibernetice pe care le-am parcurs. Surprinzi bine mecanismul identităţilor, dar eu m-am aflat mereu în ipostaza ingrată de Sherlock Holmes electronic. Încă mă revoltă această problemă a identităţilor, dar poate că sunt încă prea mic să pricep non-identificarea.
Mulţumesc, cu blogul- e meritul lui Radu, al lui Picasso şi al Aniellei că m-a inspirat. am facut articolul dezastruos, dar mi-era teamă că dacă nu îl scriu, uit de tot ce mi-a plăcut la el, aşa cum am uitat de ce mi-a plăcut Madame Bovary.
Trimiteți un comentariu