Dacă viața pe plajele însoțite ale Italiei ar fi asemănătoare cu urcușul unui munte spre o vârful unde, într-o cabană mirosind a lemn de pin, încălzită și primitoare te așteaptă un pat dublu cu așternuturi curate și saltea moale, cu plăpumi pufoase și covoare din blănuri, ecologice
bineînțeles, cu un foc în șemineu și un leagăn pentru o bebelușă cuminte și care nu- i deranjează noaptea pe părinți, da, dacă viața ar fi așa, atunci am putea spune că Anna Karenina este fericita pe deplin cu Vronski și fetița lor. Fiecare zi e o binecuvântare și aproape că nu își mai amintește deloc de chinul anterior și nici de Karenin și chiar de băiețelul rămas la Moscova cu tatăl lui. Pentru Vronski, care e fericit și el și cu gratitudine se străduiește să o facă pe Anna mulțumită de el însă acest urcuș spre cabană este un pic.... plictisitor. Dacă Tolstoi ar fi Heidegger ne- ar spune că tocmai se pregătește să intre pe teritoriull Daseinului, care descoperă sentimentul metafizic al ființării prin îndepărtarea de lume și prin iubire. Însă nu asta vrea Tolstoi de la Vronski, ci descoperirea originii operei de artă, care vine din stăpânirea dorului de dorințe. Interesant. Vronski pictează, îi plac mult, cred, impresioniștii francezi, copiază cu ușurință orice operă și cu puțin exercițiu devine un pictor bun. O pictează pe Anna în costum de italiancă. Dar, într-o zi, când se întâlnește cu un fost camarad și merge la crâșmă cu el câteva ore, descoperă două chestii care îl întristează:
1. Că izolarea de tovarășii din armată și traiul exclusiv în cuplu îl fac să își deschidă cu ușurință inima spre orice neavenit, lucru care nu îi place.
2. Că pe Anna o deranjează ideea de a evada în tovărășia de pahar a altor bărbați.
Din aceste cauze, Vronski își petrece cu dificultate cele 15 ore ale stării de veghe în vizuina lor de vulpițe de pe vârful muntelui vieții. Poate că aici, în acest capitol, în timp ce-l scria, Tolstoi se va hotărî să îi coboare un pic de pe val pe cei doi amanți prea fericiți pentru niște muritori.
Să fiu sinceră, mi-a plăcut cum a folosit animalul ăsta de scriitor cuvinte senine și optimiste pentru a descrie fericirea unui cuplu. După mine, putea să scrie încă zece cărți de câte 8 părți fiecare și 1000 de pagini cu așa ceva, nu să îl plictisească pe bărbatul cel cel mai frumos, bun și interesant așa de repede de femeia cea mai frumoasă și interesantă din lumea literară a acelui timp.
Ar fi fost cam cum a imaginat Marquez fericirea în doi, ca o plimbare de la un mal la altul al lacului, pe un vaporaș, o fâțâială zilnică, mai admirând trestiile cugetătoare, mai zâmbind de bălăceală broscuțelor printre florile de nufar, mai constatând viteza libelulelor.... Mă opresc că mă întristează combinația asta de steguleț adiind unduios în briză cu unda de tristețe care trece prin mintea de soldat fără tămbălăul de la popotă a lui Vronski....
