I. Cartea lui Lawrence al Arabiei, cu numele adevărat Thomas Edward Lawrence- un celebru arheolog, diplomat și militar: Cele 7 coloane ale înțelepciunii a apărut în anii 1926 și 1927 în ediții limitate, deoarece autorul a interzis să fie publicată în timpul vieții. În 1935, după moartea lui într-un accident de motocicletă, apare prima ediție pentru publicul larg. Deci, acțiunea nuvelei se petrece puțin după apariția cărții, devenită repede un best seller. Deoarece Eliade a părăsit România în 1940, putem localiza evenimentele din nuvela în intervalul 1935-1940, mai precis, 1936-1939, în București.
II. Un profesor de pian urcă în tramvai, într-o zi caniculară de vară. Vine de la o pregătire, de la o fată, Otilia, probabil elevă de liceu. În tramvai, bătrânul care stă pe scaun vis-a-vis de Gavrilescu îi spune că a ascultat, în stația (probabil de la Universitate) un grup de studenți vorbind entuziaști despre cartea( pe care și el o citise!), a lui Lawrence al Arabiei. Studenți, Universitate, sesiune, admitere, luna nu putea fi august. Era probabil același interval în care Eliade scria nuvela, dar decalat cu aproape 25 de ani. Deci, cartea lui sir Edward Lawrence era populară și era considerată o dovadă de cultură generală, poate chiar era din bibliografie.
De aici deducem că o stație anterioară stației unde locuiește Otilia, eleva lui Gavrilescu, este Universitatea.
Deasemenea, o stație de după Universitate este un liceu, pentru că oamenii din tramvai vorbesc despre cât de mare fusese terenul țigăncilor și cum cedaseră o parte din el construirii unui liceu.
III. Prima parte a nuvelei, marcată cu *, are multe referiri numerice.
a. Economice: Gavrilescu își compară venitul lunar cu valoarea proprietății țigăncilor( 100/ lei ora cu 1 milion valoarea proprietății) și estimează că ar trebui să lucreze 26 de ore pe zi cu 7 piane ca să strângă banii. Sau ceva de genul.... Îl temperează unul din călători făcând remarca :- nu prea se mai studiază pianul ca înainte...
b. Legalistice: Taxatorul îi cere biletul la control. Gavrilescu nu găsește portofelul. Taxatorul îi spune că va da de el când vor ajunge la țigănci, pentru că acolo înainte să intri scoți biștarii. Cu ocazia asta mă gândesc dacă bătrânul căruia îi este rușine că există pe lume bordeluri cu parașute milionare nu a fost cel care i-a găurit țeasta lui Gavrilescu cu un Agheu din cutia aia de tablă pe care o ținea pe genunchi, altfel ce rost are un element de recuzită care nu știi ce-i cu el? Și mă gândesc la faptul că după ce a coborât din tramvai, Gavrilescu nu mai era el însuși, ci un spirit dematerializat. Așa, ca la Sarte în Cu ușile închise. Sau nu, Eliade introduce în text prima analogie în care imaginația și gândirea logică se comporta ca două pagini ale aceleiași file: cutia neagră a tramvaiului.
O fi fost Schrodinger bătrânul?
c. Confesionale: Fără să îl întrebe nimeni, Gavrilescu se apucă să spună de câte ori pe săptămână merge cu tramvaiul la liceu (3), că nu cred că îi dă Otiliei lecții de pian de 3 ori pe săptămână, cât câștigă și câte ore lucrează vara și în timpul anului școlar. De ce face asta? Dintr-un efort psihic legat de memorie. Înainte să conștientizeze că nu are partiturile, conștientizează că face un efort mare nerecompensat. Toate acele calcule nu sunt făcute acum în tramvai prima dată, ci sunt un exercițiu îndelungat.
d. Pedagogico-culturale. Gavrilescu este supărat că nu poate fi doar artist și este nevoit să își piardă timpul ca să își completeze venitul cu activitatea didactică, de profesor. Este un profesor popular, bun, dovadă că bătrânul care stă vis a vis își amintește cum i-a pregătit nepoata la pian. Ceea ce îl trezește la realitate este o afirmație referitoare la lipsa de interes a elevilor și contemporanilor pentru muzica de salon: nu mai sunt așa mulți elevi interesați de pian ca înainte. Atunci își amintește că a uitat partiturile la Otilia.
e. Frecvența cu care circulă tramvaiul este fixă, dar se întâmplă și erori temporale, mai ales din cauza vremii. Coboară din tramvai și pentru că este copleșit de căldură se așează pe o bancă, în stație, așteptând tramvaiul din sens opus, care nu vine....sau întârzie....sau el nu mai are răbdare să stea în soare . Pleacă spre stația următoare pe jos, pe lângă casele cu grădini, aerul se răcorește și în fața apar nucii din gradina țigăncilor. În același timp cu mersul lui spre stația următoare, trec, la intervale scurte, două tramvaie.
Nu mă mai leg de cum erau tramvaiele în 1935, cu călătorii față în față, ca la metrou, și nu unul în spatele celuilalt, ca în autobuz. Se uită fix un moș la tine, ține pe genunchi o cutie cu un virtual Agheu, te apuci să spui tot, cine ești, cât muncești, cât câștigi, ce opinie ai despre umbra nucilor, ce lipsă de opinie ai despre țigăncile cele mai bogate din cartier....
Informații generale despre nuvelă
A fost scrisă în 1959, între 15 iunie și 25 iulie, când Eliade și Christinel erau la Paris, în vacanță. În acele vremuri, Stalin era deja în mausoleu, KGB ul înflorea, la noi era Gheorghiu Dej și președinte și prim ministru (cum am aflat eu odată că țiganii pot avea și rege și președinte în același timp), deci pe undeva, și nu la infinit, democrația, dictatura, monarhia și anarhia se întâlnesc.
Eliade era stabilit la Chicago. La noi era urgie. Nu poți scrie literatură și filosofie și istorie și mai ales istorie a religiilor cu toți nemernicii pe cap.
