Stiva și Levin merg la vânătoare.
Levin, religios cum e, își amintește că lui Dumnezeul veterotestamentar îi plăceau mai mult vânătorii decât agricultorii și își ia rolul în serios, atât de în serios încât la finalul capitolului, după ce află că viața lui Kitty, răpusă de iubire atârnă de un fir de păr, nu e în stare să zică decât: Ce fată deșteaptă!
Adică?!
Deșteaptă că e pe ducă?
Deșteaptă că e aproape nălucă?
Deșteaptă că nu a fost a lui ?
Sau deșteaptă că va fi a lui?
Nu se știe, nimeni nu știe ce e în mintea lui Levin care, plin de chef de primăvară și vară și toate anotimpurile la un loc face praf și pulbere bruma de compasiune față de natura șugubeață și kilăruiește fără niciun gând și nicio replică nu știu câți sitari, becațe, rațe , lișițe, ciori și poate bufnițe, toate sălbatice.
Levin își umple tolba cu vânat, comestibil sau nu și pleacă acasă cu Stiva, care, atenție, fuma la vânătoare!
Instinctiv, visceral, vijelios, elementul yang domină vânătoarea. Numai meditația de la început, când Stiva stă și cască gura pe cer , observând cum vârful frunzei gri de plop atinge firul verde al ierbii ne amintește că atât Levin, cât și Stiva sunt deosebit de sensibili față de elementul feminin, Stiva prin contagiune, Levin prin ascensiune.
Laika lui Stiva culege toate potârnichile moarte și îl ajută pe stăpân. Deocamdată înțelegem că Levin își iubește fratele, prietenul, câinele, pe Agafia Mihailovna și își amintește că există undeva o fată deșteaptă, rudă cu Stiva.
