3. Alfredo
Alfredo este un nobil cu rang înalt în aristocrația spaniolă, prieten bun cu Diego. Este gay. Nu este foarte tânăr, are între 50 și 60 de ani. La petrecerea de la începutul filmului, Alfredo este ochit de un tânăr simpatic, care nu are nici trăsură austriacă, nici franțuzească, nici amantă sau amant care să îl ducă acasă, la terminarea în miez de noapte a petrecerii. Începe o relație cu el în plin tragism exterior, regele dispăruse în urma unei crize mistice. În drum spre Castamar, destul de aproape de castel, îl apucase o căință dusă la extrem, căința îi dă jos coroana și hlamida regală, transformându -l într- un amărât de refugiat în pivnița castelului. Își recuperează însă relativ repede majestatea și ironia și continuă să ia decizii cu discernământul lui natural. Tatăl Clarei este adăpostit la o mănăstire, orb și rănit. Este ascuns de călugării dominicani și Clara, care îl crezuse mort, dă și ea dovadă de prostie, ca orice om inteligent. În loc să se bucure, îl ceartă pe amărâtul urmărit de poliție pentru o crimă pe care nu o făcuse el. Nu prea am înțeles dacă acuzația este de malpraxis cu privire la un celebru nobil, prințul Q. ( cum a pățit și Aristotel cu Alexandru cel Mare, care l-a bănuit pe profesorul lui preferat de tentativa de otăvire, ceea ce l-a făcut pe Aristotel să își părăsească pupilul și fără speranță de revedere și fără îmbrățișarea de adio). În plus, prin castel încep să bântuie vagabonzii atrași ba de paralele din sertare, ba de bucătăresele care umblă prin palat cu focul mocnit și nu stins. Și altele la fel de negative, nu mi le mai amintesc exact, futaiuri adulterine, cuplaje normale la petrecerile princiare din acele timpuri când capetele francezilor zburau cu viteza luminii, iar ale austriecilor și spaniolilor atârnau cu limbile scoase la marginea drumurilor sau în pline piețe. Deci, într- un moment tenebros, Alfredo este înșfăcat de tinerelul sexy și și- o trag amândoi ca animalele într- o magazie nefolosită.
După ce răsare soarele și luminile rațiunii încep să așeze lumea pe făgașurile conștiinței morale, Alfredo înșfacă un bici și își autodistruge spinarea până la leșin.
Din aceste sentimente de vinovăție atât de acut exprimate nu putea ieși ceva bun. Tânărul lui partener, mai avansat valoric sau mai înapoiat, adică mai orientat spre secolul 20 după Hristos sau spre secolul 5 înainte de Hristos, îl împacă cu el însuși ori de câte ori are ocazia, până când pune laba pe el lupul de Enrique și îl șantajează să îi arate în ce poziții obțin bărbații plăcere. Cu desenele respective umple Madridul. Desenele sunt reușite, toată lumea recunoaște cine sunt cei doi futangii și fiecare, de la slugi la bătrâna marchiză Mercedes și chiar regele/ regina scoate sunete specifice, mai toate vocale: AA! OO! EE! II!
Să nu o mai lungesc cu Alfredo. Terminat de rușine, Alfredo se hotărăște să se autodenunțe poliției și să facă regulamentara pușcărie, deși Diego încearcă să îi potolească elanul penitenței extreme, iar nebunaticul lui iubit îl convinge să fugă în lume și trăiască undeva departe fericiți amândoi. Alfredo joacă un rol important în sortarea grâului de neghină în destinele personajelor principale, este un personaj controversat pentru cei apropiați nu din cauza homosexualității, ci din motivul caracterului lui nobil. Alfredo își îndeamnă iubitul să îl părăsească și să fugă de închisoare, ceea ce acesta și face cu lacrimi în ochi, nu înainte de a- l săruta pasional, sărut la care servitoarea nu asistă, deși poate ar fi vrut.
