Îmi cumpăr o mașină nouă.
Nu o primesc la majorat, nu o câștig la Loto, nu mi-o lasă moștenire unchiul Tom din America. Muncesc din greu pentru ea. La început o parchez în cartier, pe unde prind loc, într-un târziu reușesc să cumpăr un loc de parcare în fața scării. Din prima zi încep infracțiunile. Un derbedeu își ascute cheia sub portiera pasagerilor, diminețile constat că mirosul de urină de pe roata nu e de la pisicile sau câinii comunitari, ci uman.
Îi pun mașinii mele și un portbagaj pe capotă pentru viitoarele excursii cu amicul meu. De sus, de la un balcon, cineva îmi aruncă sistematic mucuri de țigară în el, cu direcție, cu intenție. Rabd, mă gândesc că e o lume rebelă, necivilizată suficient, lipsită de reguli și principii privind atacul la persoana. Dar într-o zi mă satur. De sus, de la balcon, o parașută îmi aruncă cocoloașele unor începuturi de tabel în spațiul călătoriilor mele de plăcere și relaxare. Las mașina parcată și merg la serviciu, când cu autobuzul, când cu Loganul amicului meu. La sfârșitul unei săptămânii, portbagajul exterior e plin cu o jumătate de top de hârtie cocoloșit și plin de inepții. Aștept seara. Urc. Sun. Deschide curva în halat și cu părul pus pe moațe. Încropesc un dialog superfluu despre faptul că mâine va ninge și hârtia nu rezistă la umezeală.
Plec. Îmi dau seama că e degeaba și trebuie să gândesc diferit.
Îmi cumpăr un cățel tradițional, care mișcă la curbe capul și la trecerile de pietoni scoate limba și latră de două ori. Mi- l pun întâi pe torpedou, pe urmă în spate, ca toată lumea. Pe scaunul amicului meu așez un bibelou de porțelan în formă de lebădă, cu aripile moi din pene reale. Când merg singur și sunt și necăjit, mă uit din când în când spre el. Când suntem amândoi, îl așez pe bancheta din spate. Îi spun:
- Te urmărește un lebădoi, vezi să nu intri în marsalier, să nu- l calci.
Râde. Râde mereu. E secretul acestei perioade care face astfaltul reparat și autostrada fără limită de viteză.
În dimineața zilei cu pricina găsesc geamul spart și lebădoiul crăpat.
Stau de vorbă cu polițistul de serviciu din cartier. Îmi zice să îmi pun o cameră, cum au mulți șoferi. Îmi spune că sunt miniaturale și pot fi ascunse oriunde. Nu vreau. Dar nu pot nici să suport huligăneala. Mă hotărăsc să stau la pândă, ca Prâslea cel Voinic. Bag câteva cafele, îmi pun trei romane înNobilate în format audio pe telefon și mă postez pe întuneric la geam. Prima oră, nimic nou. Boul de la 2 îmi aruncă cu boltă cele două mucuri de țigară în portbagaj. Mă încălzesc, mă supăr, cu un ochi la geam și altul la pervaz, să nu dau cu capul de el când mă ridic, fumez și eu una după alta 3 țigări.
Trec două ore cu evenimente romantice, doi motani se bagă sub mașină și exersează uvertura din Carmina Burana. Deschid încet geamul și arunc o nucă lângă o roată. Se sperie, tac, ies și se fugăresc prin cartier, silențioși și cu viteza rectilinie și uniformă, cum e natural.
Se termină primul capitol din romanul Annei Ernaux, mă ridic să mă dezmorțesc și ronțăi cate ceva din preajmă, nu îndrăznesc să mă duc spre frigider.
Apare un cuplu. Sunt la patru ace, plăcuți ochiului la vedere, se țin de braț. Trec pe lângă mașină nepăsători, dar când ajung câțiva metri după ea, bărbatul se întoarce și scuipă oglinda retrovizoare. Stau perplex câteva secunde. De ce, mă întreb meditativ, nu îl cunosc, nu mă cunoaște. Deschid încet geamul și mă uit după ei. Înaintează ținându- se de mână, ca Orfeu și Euridice prin Infern.
Oftez și mă așez din nou pe scăunelul scund, în întuneric. Opresc romanul câteva minute bune, trebuie să mă gândesc, trebuie sa înțeleg, trebuie să accept.
Mă opresc din gândit, îmi mai fac o cafea, simt că se anunță o noapte lungă. Pornesc din nou fișierul audio și iau câteva guri. La trei, iese parașuta cu tabelele și îmi aruncă detașată trei cocoloașe în portbagaj. Îmi crește tensiunea, caut pastilele, sunt dincolo, în dulapior. Rezist, măcar am aflat ora.
Un cățel din cartier trage câteva picături pe roțile mașinilor din fața mașinii mele și câteva pe roțile celor care sunt parcate după mine. Pe mine mă ocolește. Mă bucur, mă gândesc să îi pun câteva pliculețe cu boabe prin zona, simt că am putea fi prieteni. Face un rond de cartier, pe urmă se așează în fața mașinii și face caca. Știu că voi călca inevitabil pe el când voi pleca mâine. Nu- i nimic, zic, câinii sunt câini, instinctivi și normali. Voi merge prin locurile unde e fie mai multa iarbă, fie mai multă zăpadă.
Mai fumez o țigară cu ochii în două direcții diferite.
Începe romanul să mă plictisească, îl opresc.
Pe strada trec câțiva muncitori. Normali, civilizați, vorbesc tare, aburii frigului îmi dau idei folositoare. Va trebui să merg, înainte de serviciu, la o spălătorie auto, voi căuta șervețelele pentru ecrane să șterg oglinda retrovizoare...
Câteva secunde, furat de reverie, ațipesc. E ora șase. Am dormit mai bine de două ore. A răsărit soarele. Nu mai contează ce se întâmplă, e posibil orice. Deschid geamul, trag perdeaua și mașina nicăieri.
Câteva secunde rămân blocat. Mă reped spre dormitor unde e amicul meu. Nu e. E în baie, aud dușul. Trag ca nebunul de clanța, e închis. Strig de mai multe ori. Într- un târziu deschide, are părul plin de șampon și curge apa din el pe covoraș.
-Vrei la veceu?
Eu:- Mi s- a furat mașina!
El: - De unde știi?
Eu:- Ești prost? M- am uitat.
El:- Mai uităte -te odată!
Îi trag o palmă. Intră în baie și încuie ușa după el. Îmi strigă :- O oră nu ies. Te piși pe coridor!
Mă întorc și sun la 112. În juma de oră vine mașina poliției. Cobor.
Mă întreabă unde era parcată. Le arăt locul. Mă aproprii. În locul mașinii mele, o mașină cu prelată gri. Mă uit năuc când la polițiști, când la arătarea gri.
Unul din polițiști ridică prelata. Dedesubt, mașina mea, îi recunosc vernilul dintr- un milion. Polițiștii se sfătuiesc puțin, nu mă ceartă, nu fac spre mine scene obscene cum că- s dus. Plătesc o amendă pentru deranjarea organelor înainte de ora oficială.
Mă întorc în casa. Îmi găsesc amicul îmbrăcat, pafumat și perfect treaz.
Eu:- Nu știu cum să încep.
El:- Începi prin a mă îmbuna.
Eu:- Tu ai fost?
El:- Da. Nu mai mergem cu ea o vreme, lăsăm să se consume ura. Mergem cu a mea.
Eu:- Mă ierți?
El:- Nu te- am auzit! Îmi joacă feste o ureche de azi dimineață.
Eu:- Mă ierți?
El:- Ai zis ceva?
Eu:- Iartă- mă! Promit să nu mai fac niciodată.
El:- Așa da.
Încep să plâng.
Îmi aduce cana de cafea.
-Hai! Mă vezi cum sunt?
Eu:- Da. Fresh!
El:- Ce e mai stai! Despachetează -mă și bucură- te! Ce crezi că am făcut o oră în baie?
Eu:- Duș?
El:- Boule! Am plâns!
Încep să plâng din nou. Plânge și el. Stăm amândoi ca tâmpiții, îmbrățișați și vărsând lacrimi de crocodil.
La un moment dat am început să mă ocup de despachetat. Scot întâi papionul.
