Adevăr și Minciună
Să nu ne lăsăm copleșiți de minciună, spune Anna Karenina în capitolele anterioare, dar nici de Adevăr, replică Alecsei Alexandrovici!
Capitolul revine la cursa lui Vronski din perspectiva Annei. Anna observă accidentul lui Frou Frou și țipă! E șocată, speriată, îngrijorată, îngrozită. Se ridică de mai multe ori, gata să sară peste mulțime, peste Alecsei, peste toți spectatorii și călăreții, vii sau morți, binoclul este un obiect necesar la cursele lungi, dar inutil când inima conduce ochii si mâna. Anna este înnebunită la gândul că Vronski ar fi putut păți ceva, Alecsei îi oferă franțuzește sprijin, pe care îl acceptă când situația capătă o oarecare claritate. Călărețul nu a pățit nimic, însă calul e accidentat mortal. Plânsul ei, suferința din spatele evantaiului îl umanizează pe Alecsei. Nu se mai poate face nimic, dar minimele aparențe trebuie salvate, ceea ce îi face pe amândoi să devină, pe drumul până la trăsură, personaje mecanice. Alecsei sporovăiește fleacuri cu tot felul de neaveniți, Anna e ca o păpușă de porțelan cu capul spart. Se târăsc amândoi spre casă și Alecsei, după declarația ei pătimașă ca îl iubește doar pe Vronski, trântit fix în față, Alecsei cu bruma de demnitate rămasă îi spune că vor clarifica situația lor conjugală în viitor.
După plecarea lui Alecsei, Anna spune sec, lucid și cu o voce de om periculos : - Bine că am scăpat de el!
Sau ceva de genul….
Nu e ușor să deschizi tainițele inimii, dar nici să le închizi nu e ușor.
Anna își amintește frumusețea lui Vronski, lumina care îl înconjoară și sufletul ei tulburat respiră aer curat!
