Viteză maximă

 

Plouă torențial, cu fulgere și tunete. Mașina rulează cu o viteză îngrozitoare pentru mine și Dorel. Ne ținem de scaune, ne ținem de mânerele de deasupra portierelor și unul de altul. Mr Brasil e singur  în față, noi doi în spatele lui.
Dorel:- Nu încălcăm cumva legea?
Mr Brasil:- Ba da.
eu:- Nu ne punem cumva viața în pericol?
Mr Brasil:- Ba da.
Nu mai zicem nimic. Stăm cu ochii holbați la parbrizul pe care ștergătoarele răzuiesc apa ca pe valurile grele ale unei picturi de  Turner și încercăm să respirăm pe nas.
Norii se risipesc treptat și picăturile cad mai stăpânit. Reușim să vedem puțin din peisaj. Păduri, colibe, munții înalți în față, căpițe de fân de-o parte și de alta a șoselei.
Mr Brasil oprește brusc:- Dați -vă jos și treceți în față! Vreau să dorm.
Coboram și mă înțeleg cu Dorel să conduc eu.
Bag cheia în contact și nimic.
Mr Brasil:- Nu mai e benzină, te chinui degeaba.
Dorel:- Și ce facem?
Mr Brasil:- Nimic, dormim în mașină, dar voi doi în față, pe scaune și eu lungit în spate.
Dorel:- De ce?
Mr Brasil:- Fiindcă merit.  V- am adus aproape de așezări omenești. După câteva ore de somn, plecăm pe jos și căutăm cazare și ajutoare.
Mă uit la Dorel, el la mine. Plouă mărunt, mocănește și fără chef de pauze lungi. Fumăm amândoi câte o țigară, băgăm câte o cafea tare și ne așezăm pe scaune. Deschidem telefoanele și ne apucăm de citit. Eu am de terminat o groază de cărți, încep cu romanul polițist, Dorel are și el nu știu câte cărți începute. Pot citi cu el lângă mine, pot citi cât Mr Brasil doarme. După o oră jumate, și eu și Dorel dormim duși. Ploaia se întețește din nou. Mă trezește un tunet puternic, e întuneric afară.
Mr Brasil mă bate încet pe umăr:- Hai, treci în locul meu, sunt odihnit.
Facem  schimb de locuri, el îi ia încet capul lui Dorel și și-l pune pe umăr, își înfundă căștile în urechi și verifică dacă bateria mai ține cât să aprindem puțin luminile. Ține. Vom sta aici toată noaptea. 
Dorm ghemuită pe bancheta din spate. Visez oi și cai sub șoproane, toți au pălării impermeabile de ploaie. 

Scriu despre Diego

 4. Diego, personajul principal masculin din Bucătăreasa din Castamar.

Pe ici colo, în articolele anterioare am creionat personalitatea lui Diego. 

Diego este înconjurat de multă lume din înalta societate, este cel mai râvnit văduv, se spune la un moment dat. Dar în realitate, Diego are doar doi prieteni foarte buni, cam de același rang cu el, pe Francisco, amantul lui Sol și pe Alfredo, prinț gay. În vremurile acelea se citea filosofie și Machiavelli era printre preferați. Destinul real al lui Machiavelli nu a fost unul liniar, știm că a avut de pătimit și când a fost în atac, și când a fost în apărare. Însă Diego este un personaj care își păstrează apolliniaritatea în aproape toate situațiile. Este deosebit de galant cu toată lumea, este politicos cu cei controversați și se abține de la comentarii când cei egali cu el, cum ar fi Alfredo și cei sus puși, cum este familia regală ajung să fie priviți pe gaura cheii de mulțime. 

Diego este un stăpân bun cu servitorii, nu dă buzna în bucătărie când se gătește și hărmălaia e maximă, nu are pretenții culinare și nici pofte de neîndeplinit cu resursele  normale. Este un frate perfect pentru Gabriel, este un fiu perfect pentru Donna Mercedes, este un prieten și confident perfect pentru rege, Alfredo și Francisco. 

Toate gesturile lui, de la cum își eliberează volanele din încleștările altor fanfaroni și până la cum își țuguiază buzele când dă de o bucățică de iepure în tocană sunt ceremoniale, studiate și bine accentuate. Diego este un bărbat nefericit dar nu pentru că e sărac, negru, gay, amant iubit și nedorit ca soț, în pericolul de a fi azvârlit la gunoi de către vreo revoluție spaniolă, ci pentru că are un destin amoros periculos. 

Diego a fost căsătorit cu o femeie frumoasă, deșteaptă, veselă și care urma să îi dăruiască un fiu, dar care a murit brusc într-un accident. 

Diego urmează să se căsătorească cu o altă femeie frumoasă, delicată,  de care ar putea fi la un moment dat îndrăgostit și care urmează să îi dăruiască un fiu( care, știm deja, nu e al lui, dar el nu știe). 

Tragismul lui Diego nu vine din faptul că urmează să se căsătorească fără sa fie îndrăgostit, Amelia nu îi displace fizic și o simpatizează ca persoană. 

Tragismul lui vine din faptul că e îndrăgostit de Carla,  bucătăreasa din Castamar, al cărui tată ajunge în închisoare și urmează să fie executat, iar el este cel care a semnat actele fatale. 

Această ecuație cu două necunoscute este problema pe care Diego încearcă să o rezolve în întregul serial. 

Dar să le luăm pe rând. 

Există câteva scene in care Diego perforează dionisiac. Nu sunt improprii lui, le joacă ușor, natural și efectul este special. Dacă ar fi să îl.compar pe Diego cu alți actori mari, m-aș gândi la Peter o Toole si Radu Beligan, actori care pot interpreta  Intelectuali.

Caracterizare de personaj, Alfredo din Bucătăreasa din Castamar

 

3. Alfredo
    Alfredo este un nobil cu rang înalt în aristocrația spaniolă, prieten bun cu Diego. Este gay. Nu este foarte tânăr, are între 50 și 60 de ani. La petrecerea de la începutul filmului, Alfredo este ochit de un tânăr simpatic, care nu are nici trăsură austriacă, nici franțuzească, nici amantă sau amant care să îl ducă acasă, la terminarea în miez de noapte a petrecerii. Începe o relație cu el în plin tragism exterior, regele dispăruse în urma unei crize mistice. În drum spre Castamar, destul de aproape de castel, îl apucase o căință dusă la extrem, căința îi dă jos coroana și hlamida regală, transformându -l într- un amărât de refugiat în pivnița castelului. Își recuperează însă relativ repede majestatea și ironia și continuă să ia decizii cu discernământul lui natural. Tatăl Clarei este adăpostit la o mănăstire, orb și rănit. Este ascuns de călugării dominicani și Clara, care îl crezuse mort, dă și ea dovadă de prostie, ca orice om inteligent. În loc să se bucure, îl ceartă pe amărâtul urmărit de poliție pentru o crimă pe care nu o făcuse el. Nu prea am înțeles dacă acuzația este de malpraxis cu privire la un celebru nobil, prințul Q. ( cum a pățit și Aristotel cu Alexandru cel Mare, care l-a bănuit pe profesorul lui preferat de tentativa de otăvire, ceea ce l-a făcut pe Aristotel să își părăsească pupilul și fără speranță de revedere și fără îmbrățișarea de adio). În plus, prin castel încep să bântuie vagabonzii atrași ba de paralele din sertare, ba de bucătăresele care umblă prin palat cu focul mocnit și nu stins. Și altele la fel de negative, nu mi le mai amintesc exact, futaiuri adulterine, cuplaje normale la petrecerile princiare din acele timpuri când capetele francezilor zburau cu viteza luminii, iar ale austriecilor și spaniolilor atârnau cu limbile scoase la marginea drumurilor sau în pline piețe. Deci, într- un moment tenebros, Alfredo este înșfăcat de tinerelul sexy și și- o trag amândoi ca animalele într- o magazie nefolosită.
După ce răsare soarele și luminile rațiunii încep să așeze lumea pe făgașurile conștiinței morale, Alfredo înșfacă un bici și își autodistruge spinarea până la leșin.
Din aceste sentimente de vinovăție atât de acut exprimate nu putea ieși ceva bun. Tânărul lui partener, mai avansat valoric sau mai înapoiat, adică mai orientat spre secolul 20 după Hristos sau spre secolul 5 înainte de Hristos, îl împacă cu el însuși ori de câte ori are ocazia, până când pune laba pe el lupul de Enrique și îl șantajează să îi arate în ce poziții obțin bărbații plăcere. Cu desenele respective umple Madridul. Desenele sunt reușite, toată lumea recunoaște cine sunt cei doi futangii și fiecare, de la slugi la bătrâna marchiză Mercedes și chiar regele/ regina scoate sunete specifice, mai toate vocale: AA! OO! EE! II!
Să nu o mai lungesc cu Alfredo. Terminat de rușine, Alfredo se hotărăște să se autodenunțe poliției și să facă regulamentara pușcărie, deși Diego încearcă să îi potolească elanul penitenței extreme, iar nebunaticul lui iubit îl convinge să fugă în lume și trăiască undeva departe fericiți amândoi. Alfredo joacă un rol important în sortarea grâului de neghină în destinele personajelor principale, este un personaj controversat pentru cei apropiați nu din cauza homosexualității, ci din motivul caracterului lui nobil. Alfredo își îndeamnă iubitul să îl părăsească și să fugă de închisoare, ceea ce acesta și face cu lacrimi în ochi, nu înainte de a- l săruta pasional, sărut  la care servitoarea nu asistă, deși poate ar fi vrut.

Caracterizare de personaj: Fenomenala Sol din Bucătăreasa din Castamar

 

2. Sol Montijos
Petrecerea de reîntoarcere în societate, după perioada de doliu a lui Diego are tot felul de invitați, de la tineri singuri, la cupluri căsătorite sau nu. Sol Montijos este o femeie de vârstă mijlocie, căsătorită cu un bărbat mult mai bătrân decât ea. La intrarea pe domeniul Castamar, Sol face o observație caustică atunci când vede un bătrân însoțit de o tânără, la care soțul ei, mult mai bășcălios decât ea, replică: - Ar fi fost mult mai scandalos să fie invers, o femeie trecută de tinerețe în preajma unui tinerel.
În profeția celor spuse de soțul ei, Sol remarcă un bărbat seducător și oarecum nestăpânit printre curteni, îl surprinde într- un moment de maximă intimitate cu o parașută și, după ce se intersectează de mai multe ori pe parcursul zilelor cu el, și- l face amant. Se culcă cu el în tot felul de încăperi și poziții, inclusiv în trăsura care o conduce spre casă (unde e cam greu să îți imaginezi pozitia, din cauza spațiului minimalist :)), de față cu soțul ei, care doarme... sau se preface că doarme, nu e sigur.
Pe măsură ce dragostea pentru tânărul prieten al lui Diego înflorește, ura pentru soțul ei devine acută, vorba lui Goldoni (sau Iisus, mai precis): Nu poți sluji la doi stăpâni. Bomboana de pe colivă o pun câteva minute de sex oral cu soțul, în timp ce amantul se zvârcolește în dulap privind scena neputincios.
Sol Montijos se hotărăște să își ucidă soțul și îi cere ajutor lui Enrique, care angajează un bandit să pună capăt vieții bătrânului încornorat, ceea ce și face într- o noapte fără lună, pe o alee lăturalnică, creând impresia unui jaf. Sol îl "jelește" singură, fără să invite pe nimeni și după înmormântare se decide să plece peste ocean cu bărbatul iubit. Dar, lovitură de teatru!
În ziua plecării, într-o îmbrățișare pasională, handicapata de Sol vâră un pumnal până în prăsele în inima celui mai frumos bărbat din serial, angajează un gropar ordinar și îl azvârle într- o groapă, fără nicio ceremonie. Acoperă toate mobilele cu cearceafuri albe, plânge ca proasta, fuge ce fuge de ea însăși, urmărită când de polițiști, când de cunoscuți, până când calul o aruncă la marginea unei păduri, unde trupul ei neînsuflețit zace până când sufletu- i rătăcit înțelege că toamna e toamnă, nu primăvară sau vară. O găsesc niște indivizi și o recunosc cunoscuții după o brățară meșteșugit lucrată, cu pietre albastre de turcoaz.
Sol și Enrique sunt personaje asemănătoare celor doi curtezani din "Legături primejdioase", mereu disponibili pentru aventuri noi, niciodată legați afectiv de cineva. Când se îndrăgostesc, înseamnă că le- a sunat ceasul. Mi-a plăcut personajul și mi- a fost simpatică și actrița care a interpretat.  Și mi- au plăcut și bărbații pe care i- a adorat până la ...moarte.
Mai puțin eterică decât Clara și Amelia, Sol este cinică și pasională. Inteligența și detașarea ei de tot ce e sentimental o fac un personaj aproape real, cel puțin pentru mine. Sol aproape că are mască...   .
Dragostea ei pentru mârlanul de Francisco Marlango este firească, nu poți să abați facultatea de gust din fața frumuseții, finalitatea naturii își caută singură ochiul.  De aceea Sol este un exemplu bun pentru un filosof kantian pasionat de cinema.

Caracterizare de personaj: Amelia din Bucătăreasa din Castamar

 

1. Amelia este o tânără prințesă, căzută în dizgrație din pricina pierderii averii. Protejată de lordul Enrique, care plătește datoriile tatălui și se ocupă de educația ei, este promisă ducelui Diego pentru o viitoare căsătorie. Ducele o simpatizează, mama lui o acceptă și îi dăruiește pentru inceput câteva bijuterii de familie, ca semn al logodnei. Gabriel, fratele mai mic al lui Diego se îndrăgostește de ea, o pictează și o urmărește. Astfel descoperă că prințul Enrique nu ii este înger păzitor Ameliei, ci un individ periculos. Într- adevăr, Amelia este sedusă de Enrique, se îndrăgostește de el și îi poartă copilul. Însă Enrique nu o vrea pe Amelia, ci o sfătuiește să facă în așa fel încât Diego să creadă că e copilul lui și să o ia de soție. Amelia este șocată de lipsa de  sentimente ale lui Enrique și abia după ce acesta își dă arama pe față punându- i viața și demnitatea în pericol de câteva ori,  înțelege că nu e de glumă. Îl droghează pe Diego cu niste buruieni procurate ilicit și face în așa fel să pară că au petrecut o noapte pasională de amor. Diego nu își amintește nimic din perioada  anterioară dimineții în care el și Amelia sunt goi în pat, dar la insistențele moralizatoare ale lui Gabriel, hotărăște să se căsătorească cu Amelia, deși e mort după bucătăreasa din Castamar.
Timpul trece și Amelia își ia în serios rolul de viitoare ducesă a domeniului, fiind mai autoritară cu Clara, pe care o simte atrasă de duce și fiind tot mai prefăcută în preajma mamei lui și a celorlalți apropiați. Într- o zi îi scrie o scrisoare lui Sol Montijos, în care îi spune adevărul, copilul din pântecele ei este al lui Enrique, iar căsătoria e doar formală. Această scrisoare ajunge prin întâmplări complicate, în mâinile lui Enrique și, după moartea lui în duel, în mâinile bătrânei marchize care, exact în ziua nunții Ameliei și a lu Diego, nuntă la care inclusiv regii și  Papa sunt invitați, află adevărul. O alungă pe Amelia, iar Diego se căsătorește cu Clara Belmonte, bucătăreasa, căreia îi salvase tatăl de la pedeapsa capitală. Regele îl roagă să îi educe fiul, un adolescent rebel și oleacă trăznit și Diego își ocupă timpul cu el, într- un mod obositor și distractiv totodată.
În singurătate și sărăcie, Amelia naște un băiețel, care îi este luat înainte de a- l vedea, dar Gabriel, care o iubește încă, vine la ea și îi promite că o va ajuta. Înainte de nunta cu Diego, Amelia petrecuse o noapte cu Gabriel, o noapte în care cei doi își mărturisiseră dragostea, iar Gabriel încercase să o convingă să fugă departe, peste țări și mări, poate în Cuba, unde negrii nu sunt marginalizați. Amelia nu poate și văzând că mana sa adoptivă îl iubește și Diego îi înțelege suferința din dragoste, se hotărăște să nu mai plece nici el.
E și o scenă care arată afecțiunea Ameliei pentru Gabriel, după ce este salvat, mai mult mort decât viu, din încercarea unor borfași plătiți de Enrique de a-l vinde ca sclav, în perioada de recuperare, Amelia cântă pentru el la clavecin o după- amiază întreagă, exact când se anunță o minunată noapte cu ploaie de stele, la care mai ales bucătării și ceilalți servitori ai domeniului stau cu gurile căscate, mai mult sau mai puțin încrezători și visători.
Va urma....

Bărbații din serial

 Fraierii din iubire

Bucătăreasa din Castamar

Scriu despre bărbații din serial. 

Așa cum am spus mai sus sau mai jos, pentru că pe blog articolele curg ca intriga polițistă, filmul are o oarecare cruzime, cel puțin față de animale. Nu știu dacă am scris asta, am avut de gând. Delicatele femei mănâncă potârnichi și porumbei, se decapitează în direct iepurii și cocoșii, mistreții tranșați sunt în meniul zilnic și scenele de vânătoare sunt nelipsite cam în fiecare episod. Am exagerat când am spus că nu există maltratări ale cărnii omenești, de fapt, există. Câțiva indivizi îl răpesc pe Gabriel, fratele ducelui Diego și îl bat cu cruzime mai întâi pentru că e negru, mai apoi pentru că e nobil. 

Din cauza sărăciei și a  neputinței de a se ridica la standardul kantian  de ființă rațională și conștientă, adică apriori morală, lumea secolului 18 e plină de infractori, care fură de la stăpâni, fură de la colegi, fură de la soți și soții, fură de la trecători. Se poartă uciderea la comandă și violul. Sunt și polițiști, destul de perspicace, cazurile se rezolvă relativ repede, pedepsele sunt dure, închisoare pentru homosexualitate, spânzurătoare pentru furt și crimă. 

În sfârșit, să nu mă abat prea mult de la titlu. 

Nu vreau să intru în detaliile intrigii, ca să nu vă răpesc savoarea vizionarii în singurătate a filmului. 

Vreau să spun că bărbații din film sunt percepuți într-un fel de femeile din film ca fraieri. Cam toate, cu mici excepții îi posedă la propriu și chiar la figurat. Nu am greșit scriind așa. 

E un secol în care medicina naturistă face minuni, este un secol în care chimia, izvorâtă din alchimie luptă să rămână numai chimie și să scape de alchimie, așa că ierburile de pus în mâncare, de vindecat rani și boli fatale, de trântit în somn fără vise bărbați bogați material și de ridicat din mormânt aceiași bărbați la fel de bogați spiritual, deci aceste practici care trec din zona transparentă în cea ocultă ajung să fie mai bine stăpânite de țărani și oamenii simpli decât de nobilii educați. 

Bărbații sunt înșelați, păcăliți, ispitiți și în final abandonați fix de cele care sunt în inima lor, în subordinea lor, sub influența, sub autoritatea lor. De ce? Din nebunia inimii. Sol Montijos își înșeală soțul sub ochii lui, Amelia își înșeală viitorul soț cu o seninătate care la un moment dat devine convingere, iar partenerul lui Alfredo, prințul gay, nu se dă în lături să îl vândă pe trei lei. 

Femeile iau decizii atât de proaste în privința iubirii încât te miri că după ce le-au luat nu au dispărut instant. Scriitorul nuvelei și regizorii le-au mai târât prin câteva pagini/ episoade pentru a le putea face să conștientizeze greșelile și apoi să fie pedepsite așa încât sufletul lor purificat prin suferință să ajungă nu în iad, ci în rai. Decizie care atestă faptul că puterea inchiziției a intrat în mentalul colectiv și educa de acolo în tăcere sufletele rătăcite. 

Atât deocamdată. 

Poate voi mai scrie câte ceva, dar nu e sigur.

Femeile din Bucătăreasa din Castamar

 

Am să scriu câteva rânduri despre femeile din serial.
Îmi pare rău că, având în vedere formația mea intelectuală, nu cunosc limba latină. Femeile din serial întruchipează virtuți creștine care sunt atribute numinoase ale lui Dumnezeu. Sunt virtuoase până când devin umane, adică vicioase.
Clara este inteligentă, Bătrâna marchiză, Donna Mercedes, este înțeleaptă, de asemenea, "maica superioară" are discernământ și cumințenie, frumoasa Amelia fascinans, prințesa Sol Montijos are humilitas, fetiță nebună are sanctitas, Anna, ducesa, fosta soție a lui Diego este veselă, tânăra bucătăreasă logodită are claritas, bătrâna bucătăreasa este sfioasă și copilăroasă, colega ucisă de lăcomia libertății este isteață, regina este gingașă și afectuoasă.
Femeile sunt personaje mirandoliene, alunecă pe struna libertății de alegere când spre bine, spre Dumnezeu, când spre infern, evoluează, se schimbă, se dezvăluie sau se învăluie în funcție de deciziile bărbaților din jurul lor, care au rațiune, putere, inteligență, bogăție , adică autoritatea tipică secolului 18. Cu toate că nu pare, filmul are o oarecare tentă feministă. În sensul că bărbații sunt incomplet maturizați, incomplet edificați asupra propriilor vieți, cel puțin la început. Personajele care par desăvârșite, fie în bine, cum e regele, fie în rău, cum e vicontele, au destine care sunt problematice. Regele este melancolic, regina zice la un moment dat: acest lucru trebuie păstrat secret, nu se poate ca un rege să fie melancolic; vicontele, intrigantul principal trece prin momente când adevărul unui situații îi țâșnește din gură ca o sabie perfect ascuțită, care taie un rău îndelungat din rădăcină și schimbă destine.
Dar să revin la femei: femeile sunt nemaipomenit de interesante. Amelia scoate tot felul de sunete, chicotește, pufăie, sughiță, oftează. Replicile ei nu sunt doar rostite, interpretate, ci și criticate. Pare enervant, dar de fapt e interesant. Scenele în care e implicată sunt scene de seducție și curtoazie, în afara acestor arabescuri fonice, Amelia ar fi o tragediană, cum ni se dezvăluie în ultimă scenă din film.

Sol Montijos este foarte expresivă, Clara Belmonte, de o frumusețe sculpturală, seamănă cu Fecioara Maria din Pieta, are o grație intelectuală, dacă există așa ceva. Aceeași calitate o are și Diego, actorul principal, probabil de aceea sunt cuplați pe parcursul filmului, eu dacă aș fi fost regizorul filmului, o cuplam cu altul, poate îl puneam pe amărâtul de amant al lui Sol să repete până îi ieșea și lui grația aia intelectuală.  
Filmul este după o nuvelă a lui Fernando J. Munez.
Regizori:
Iñaki Peñafiel
Norberto López Amado
Acțiunea se petrece în secolul 18, deci pe vremea lui Kant și nu a urmașilor lui. Sorry.

Pe Wikipedia este un articol detaliat despre personaje și distribuție. Am inserat un link in spaniolă, care e ușor de citit în românește. 
https://en.m.wikipedia.org/wiki/The_Cook_of_Castamar

Bucătăreasa din Castamar

 

Povestesc un film, serialul Bucătăreasa din Castamar, pe care am reușit să îl văd până la sfârșit. 
Filmul nu este recomandat minorilor, deoarece are scene explicite de sex.
Se încadrează în categoria Woke, pentru că subliniază explicit diferențe sociale, rasiale și folosește categorii etico- religioase: moral-imoral, virtuos- vicios, pur- impur, sănătos -bolnav,  sfânt- necredincios, angelic- demonic, etc.
Acțiunea se petrece cam pe vremea filosofiei clasice germane sau chiar mai devreme. Castamar este un domeniu nobiliar unde locuiește un conte( Diego) și familia sa: mama sa bătrână, Donna Mercedes( numele nevestei lui Marquez) doamnă de companie a reginei, fratele, Gabriel, un negru eliberat, adoptat, copil din flori al tatălui bătrânei prințese, deci are și el sânge nobiliar.
Atmosfera este interesantă, din dorința de a surprinde trecutul așa cum apare el în pictură, filmul are o patină vintage, nu știu dacă e neapărat ok, pentru că această patină a picturii în ulei dă personajelor o paloare pe care nu știu dacă o aveau chiar toți oamenii pe vremea când epidemiile nu mai umblau chiar dezlegate, și vegetației o lipsă de culoare explozivă, care cred că a existat de la Creație în natură, deși Van Gogh nu s-a născut ca să o arate tuturor europenilor.
Costumele sunt frumoase și minuțios lucrate. Interioarele sunt somptuoase și educative pentru doritorii de idei decorative sau utilitare.
Personajele sunt de două feluri: personaje bărbați, tineri, pletoși, eleganți, înfumurați, nobili mai toți, exceptând bătrânii și negrii care sunt infractori și cu părul scurt. Vă amintesc că pe vremea filosofiei clasice germane și chiar câteva secole înainte, bărbații purtau peruci.
A doua categorie de personaje sunt femeile, cam toate, cu 2,3 excepții, vicioase dpdv amoros.
Filmul începe tragic și se termină cu happy- end: năpăstuiților li se face dreptate, cei răi mor, cei nefericiți se fericesc prin căsătorie.

Bătăi nu prea sunt, dar viclenia și ipocrizia fac filmul să fie sângeros de-a dreptul.  
Există două scene care m-au impresionat în așa fel încât am fost tristă câteva zile. Ambele sunt legate de cântărețul Farinelli, care debutează  în înalta societate, la Castamar.
Intriga:  ducele Diego are o căsnicie fericită cu ducesa Alba.  Exact în ziua în care ducesa îi dă de veste că va avea un moștenitor, cei doi pleacă la o plimbare călare, calul ducesei se sperie și o trântește definitiv din șa și din viața ducelui. Nemângâiat, acesta o jelește 2 ani până când regele și regina îi dau de veste că e cazul să își revină din suferință și să accepte o funcție la Curte. În înțelegere cu mama ducelui, vicontele Enrique aranjează o întâlnire între duce și o tânără protejată cu prilejul unui bal, la care inclusiv regele este invitat împreună cu regina.
Dar!  Guvernanta sau majordoma o prinde pe bucătăreasa ducatului în flagrant cu un derbedeu și o dă fără discuții afară. Petrecerea rămâne astfel fără bucătar. Cu puțin timp înainte, Clara Belmonte își găsește de lucru ca ajutor în bucătăria Castamar. Este în perioada de probă, dar, ajutând -o pe una dintre femeile desemnate să se ocupe de meniul oficial, se dovedește excepțional de talentată. Vorba unei colege care o invidiază pentru ascensiunea fulminantă: și după ce gătește mistreți toată ziua, miroase bine! Masa pregătită de Clara îi uluiește pe toți, ducele începe să abandoneze imaginea defunctei și să fie atras de ea, ceilalți se orientează spre combinații noi, majoritatea fatale. Cu alte cuvinte, mâncarea pe care o guști nu te are întotdeauna pe tine destinatar sau soț, vorba finalului filmului. 

va urmă....

Despre personalitate

 

 Fie 2 indivizi PSY, Freud și Jung care își dau cu părerea despre personalitatea mea.
Jung:- Ce faci dacă un prieten nu te mai bagă în seamă? Îl lași așa?
Eu:- Da.
Freud:- Ce faci dacă o prietenă nu te mai bagă în seamă? O lași așa?
Eu:- Da.
Jung:- Ce faci dacă nimeni din școală nu te mai bagă în seamă? Mă refer la profesori. Îi lași așa?
Eu:- Da.
Freud:- Ce faci dacă nimeni din școală nu te mai bagă în seamă? Mă refer la elevi. Îi lași așa?
Eu:- Pot să întreb ceva?
Freud:- Da. Ai voie, toți suntem într-un fel, fie evrei, fie arabi.
Eu:- Se poate să fie vacanță și să nu îmi dau seama?
Freud:- Cum să nu îți dai seama? Ce, ești nebună!? Când e școală, ai elevi, când e vacanță, n-ai elevi.
Eu:- Și când e școală, e școală și când nu e școală e vacanță, nu?
Jung:- Așa era pe vremea mea.
Eu:- Deci dacă e școală și elevii și profesorii nu mă bagă în seamă înseamnă că eu greșesc. Dar dacă nu e școală și elevii și profesorii nu mă bagă în seamă înseamnă că nu eu greșesc.
Freud:- Da, dar în același timp, fiind vacanță, nu sunt obligați să te bage în seamă, e adevărat?
Eu:- Da. E adevărat. Mai ales dacă m-au băgat în seamă tot anul școlar.
Jung:- Dar dacă totuși nu te-au băgat în seamă tot anul trecut și nu te mai bagă în seama nici în vacanță, ce faci? Îi lași așa?
Eu:- Nu știu, începe să mă deprime situația.
Freud, lui Jung:- Treci repede la birou și scrie diagnosticul: personalitate dependentă, depresivă și narcisico- borderlină. Ai scris?
Jung:- Da.

Eu:- Nu scrii și dacă sunt introvertită sau extravertită?

Jung:- Nu, nu se mai poartă. 
Freud:- Dă repede să semnez până nu se stinge și ultimul felinar stradal. Mie. Gata! Poți pleca. Am ditamai cârdul de isterice la ușă și ditamai roiul de demenți delincvenți la fereastră. Pa! Ne auzim la Cinema!

Lui Jung: Te ocupi tu de isterice și eu de delincvenți? Am mai multă experiență. 

Jung:- Da. De acord. De undeva trebuie să încep. Experiența nu o dobândești în fotoliul de lectură. 

Eu:- Pa băieți! Ne vedem la Cinema. Nu ne auzim. Cinemaul nu e Radio, e altceva, a mai evoluat lumea, anul 2001 nu e anul 1901. Iar anul 2025 nu e anul 1925.  Nu mă dau mare, zic și eu...

Lecție de scrimă

 

Mr Brasil: - Începem cu Egiptul antic.
Dorel:- De ce nu cu Grecia antică? E leagănul civilizației. Și așa nu prea ne-ai lăsat să dormim.
Mr Brasil, mie:- Ai băut cafeaua aia?
eu:- Aproape.
Mr Brasil:- Hai, bea-o! La prima lecție, absența te va urmări tot cursul.
eu:- Da.
Mr Brasil, lui Dorel:- Eu sunt maestrul de scrimă, nu tu.
Dorel:- Da.
Mr Brasil:- Acum, că v- am adus la același numitor, vă anunț că vom înainta dialectic. Eu întreb, eu răspund.
eu:- Platon zice că în dialectică e nevoie de cel puțin doi.
Mr Brasil:- Platon zice multe ca să scape de foloweri, eu nu mă mai încurc în răspunsurile greșite. Va trebui să rețineți mișcarea corectă, nu cea greșită. Aici e mai bun Aristotel.
Noi, în cor:- Da.
Mr Brasil:- Întâi poziția picioarelor! Ce etichete folosesc sclavii pentru a descrie un faraon? Dați răspunsuri scurte, clare și distincte, nu vă repetați ca nătângii de la clasele a 9 a.
eu:- Stăpân de sclavi.
Dorel:- Cu plete.
eu:- Slab, atletic, fără celulită.
Mr Brasil:- Am impresia că ai copiat o parte din răspuns. Răspunsul trebuie să fie original, mai ales dacă e greșit.
eu:- Da. Am copiat faza cu celulita. Nu prea m-a interesat niciodată.
Dorel, curios:- Nici la femei ?
eu:- Nu.
Dorel:- Măi să fie!
Mr Brasil:- Lăsați palavrageala și continuați.
Dorel:- Așezat pe tron.
eu:- Cu femei prin preajmă.
Dorel:- Și cu bărbați tineri.
eu : - Unii sunt foarte mici, să știi. Cel puțin la înălțime. Și înconjurat de antilope, pisici, păsări, scarabei și vase cu semințe.
Dorel:- Normal, doar el e faraon. Și faraonii au nevoi elementare.
Mr Brasil:- Ok. Am înțeles nivelul de la care plecăm. Acum zic eu: - Un faraon nu e un om oarecare. Etichetele nu țin de intelect, ci de facultatea de judecare. Ele sunt:-
1. Enorm
2. Foarte întins
3. Îndelungat
4. Permanent
5. Foarte uscat
6. Primul și ultimul
7. Nesătul
8. Neliniștit.
9. Neacceptat.
10. Foarte afectat.
11. Diferit complet de toți din jurul lui, în special prin bijuterii.
12. Calculat.
13. Macheat altfel.
14. Fără nicio apărare în fața istoriei viitoare.
15. Incapabil de altceva decât matematică.
16. Dramatic, dar nu comic. Fundamental tragic. Asta se vede după culori, nu după servitori.
Dorel:- Pot să zic și eu: Imens, sacadat.
Mr Brasil: - Touche!
eu: - Unic.
Dorel:- Ai! Touche!
eu: - De ce ai zis fără început și fără sfârșit? Așa e Dumnezeu.
Mr Brasil:- Un faraon nu este doar stăpân, ci și stăpân sângeros. Dacă uită că e stăpân, uită și că e sângeros. Deci, puterea faraonilor este limitată și dependentă de memorie: când ai putere, uiți că nu o aveai înainte, iar când nu o mai ai, uiți că ai avut-o la un moment dat. Pentru oamenii obișnuiți așa se manifestă memoria puterii. Dar pentru faraoni nu există memoria puterii. Ei nu trebuie să aibă memorie decât până le dictează sclavilor ce au de gând. După aia, memoria trebuie întreținută continuu prin scrierile sclavilor.
Dorel:- Deci sclavii au fost cei care au scris istoria? De aia are orice lecție de istorie un cip în ea. O copiezi, uiți că ai copiat-o, o mai copiezi o dată, pierzi caietul, o mai copiezi, dar de la coleg, parcă nu e aceeași lecție, e ceva diferit, unele chestii lipsesc, de altele n- ai auzit niciodată, dai lucrare, ai învățat de la coleg, în loc de 10 iei 3, cauți alt coleg, e mai bun ca tine, a luat 6, copiezi de la el, iei un 5 cinstit, nu 10,  ai copiat deja lecția de vreo 8 ori, ar trebui să nu te mai lovești de ea, dar uite că nu e așa, dai ora următoare alt test, ca prin minune, dai de caietul tău, conspectarea lecțiilor a încetat înaintea lecției din care dai test, repeți din caietele colegilor, una peste alta, înțelegi câte ceva, sunt și fraze comune, dar amândoi au lacune, până la urmă te alegi tot cu un 5, dar după un efort de descifrare a informației istorice istovitor. Te hotărăști să nu mai lipsești.
Mr Brasil:- Cam așa ceva, doar că la egipteni, unele fraze mai lungi erau înlocuite cu desene.
Dorel:- Touche!
eu:- Pot să mai beau o cafea?
Mr Brasil:- Da, și adu- ne și nouă. Explicația înțelegerii lui Dorel m-a secătuit de energie. Atât pentru azi!
Dorel:- Vrei să- ți desenez? E mai ușor.
Mr Brasil:- Ce să- mi desenezi? Spirala zborului pe Lună sau ciuperca atomică?
Dorel:- Nu. O jumătate de floricică.
Mr Brasil:- Panaramo! Suntem la egipteni, nu la indieni.
eu:- Touche!
Dorel:- Măgărițo! Și cu mine trebuie să ții, nu doar cu profesorul, cum fac toate elevele lui! În cafeaua mea pui frișcă, îmi place!
Mr Brasil:- În a mea nu pui zahar tu! Îmi pun eu. Încerc să evit excesele vara.
eu:- Da. Bine. Așa fac.

Dorel:- Cum se zice când vrei să faci pe plac stăpânului? Sire? Majestate? Serenissime? Luminăție? 

eu:- Bombo!

Mr Brasil: -... Nică? 

eu:- Da. 

Ei:- 😍🤩

eu: - Gata! Plec!

    ☕☕☕🍚🍶

  -----------------------
💁

Când pierzi un prieten bun

 Când pierzi un prieten bun e ca și când ai pierde o operă de artă la care ai muncit îndelung. 

Care îți place atât de mult încât vrei să nu ajungă niciodată pe mâini străine. 

Pe care nu vrei să o pui în vânzare chiar când ești muritor de foame. 

Când pierzi doi prieteni buni ești prea obosit ca să mai explici celorlalți de ce ești mereu singur. 

 Când pierzi trei prieteni buni, înseamnă că ai greșit gașca. Întoarce- te și ia - o de la capăt. Cel puțin o dată în viață ți se va da ocazia să retrăiești trecutul.

Când crezi că nu mai există oameni pe planetă, ci toți sunt niște animale, e suficient să te uiți în oglindă. Fix când vei fi în momentul de maximă intimitate cu tine, va suna telefonul. Aici nu știu să vă zic dacă e de bine. Eu de obicei nu răspund la telefon în momentele de maximă intimitate cu mine.