Parcă sunt căzută în cap. Așa mi-am spus aseară când am constatat că sărisem peste capitolul 13.
E de înțeles, ar zice toți oamenii din universul meu profesional, a fost Săptămâna Altfel, a plouat toată săptămâna, nu prea s- au putut face excursii per pedes, la Teatru nu am ajuns fiindcă m- am simțit rău, toate oscioarele, cu schimbarea de vreme, îmi erau strânse în menghina bătrâneții, am lucrat pe rupte pentru bac, deși ar fi trebuit nici să nu aud de el, a fost și concursul pentru directori și mi- au tot urlat prin urechi vorbele lui Caragiale cu schimbarea și revizuirea de la '48, e de înțeles. Adică, mi- am spus eu azi, nu sunt chiar căzută în cap. Oleacă am scris despre acest capitol în textul anterior capitolului 14, dar nu cu lux de amănunte, cum v- am obișnuit. A fost o plictiseală mai mică în lumea mea dacă mi- a revenit memoria. Am avut oleacă de Alzheimer, dar nu chiar unul serios.
Capitolul 13, în care sunt descrise vizitele lui Mihailov la palazzo-ul ul lui Vronski pentru a picta portretul Annei scoate în evidență câteva chestii:
1. Anna nu este doar o femeie frumoasă, ci o femeie spiritual frumoasă.
2. Golenișcev este repetitiv și din acest motiv, plictisitor. Repetă într- una că Vronski are talent de pictor și că acesta nu se vede foarte tare pentru că e abia la început și mai are mult de șlefuit.
3. Vronski are două capodopere neterminate, de care s- a apucat cu mult entuziasm, i- a luat mult să înainteze în operă, nu este chiar un mâzgălitor oarecare sau un caricaturist neinspirat, are spirit de observație și prin educație: un portret al Annei și o pictură medievală. Atât Anna cât și Golenișcev îl încurajează să continue, pictorul Mihailov însă nu comentează. Pentru el, Vronski este un diletant, a întâlnit cu nemiluita în cariera lui dintr- ăștia și ori de câte ori i se cere părerea, obosește și se stresează. Face o comparație la un moment dat: diferența dintre lucrarea unui diletant și a unui artist adevărat este precum o statuie din ceară pe care un îndrăgostit o confecționează și o sărută și un cuplu real de oameni care se iubesc. Cum ar zice un psihiatru: una e să fii nebun și alta e să fii nebun din iubire. Când ești nebun, te lupți cu Thanatos, când ești nebun din iubire, cu Eros. Pictura e dovada nebuniei lui Vronski, nu Anna, cum crede toată Italia.
Golenișcev vorbește despre diferența de clasă socială și de lipsa educației și ștaifului lui Mihailov, e de părere că acest artist e invidios pe talentul lui Vronski. Vronski însă e convins că invidia este normală când ești sărac. E ceva firesc ca omul care nu are să fie invidios pe cel care are, dar acest lucru nu îl deranjează. E o axiomă a aristocrației cu care a crescut de mic. Nu e problema lui ce are în cap un artist cu suflet de mujic.
Tot Vronski este cel care recunoaște că pictura lui Mihailov, portretul Annei, este foarte bună, recunoaște că el nu a reușit să facă mare lucru, nici Golenișcev nu prea îi mai place, știe că îl laudă fiindcă vrea și el să fie lăudat de Vronski când își dă în stambă în presă, nu îi mai place nici palazzo-ul, îl vede cu ochii unui artist care s- a folosit de pictura medievală numai ca să conștientizeze că au trecut deja cei 1000 de ani de întuneric și nu are rost să mai stea cu ochii la lună, deci palazzo-ul îi apare în adevărata sa lumină, o clădire ponosită, plină de mucegai și crăpături, cu pereții afumați și fără nicio încântare. Cu aceasta, Vronski pune capac vizitei în Italia, Anna e sănătoasă, radiază de frumusețe, a apucat- o dorul de fiul ei, Serioja, el are de reglat niște chestii referitoare la moșteniri cu fracsu, de Golenișcev se desparte mai ușor decât ar fi trebuit după atâta vreme împreună, dar a devenit și el un plictisitor combinat cu un plictisit, deci pleacă împreună cu Anna în Rusia, la Petersburg.
Vă anunț că urmează capitolul 15.
