Vară. Seară. Plin de țânțari obositori.
Suntem pe malul mării. Dorel spune, meditativ:
- Muzica salvează lumea, nu Cioran.
eu:- Să știi că și Cioran zice asta.
Dorel:- Zice, da nu e aici cu noi să exemplifice. În schimb, chitariștii ăștia sunt, nu?
eu:- Da. C' est vrai.
Mr Brasil:- Simt adierea zefirului. E o seară frumoasă.
eu:- Dacă n-ar fi țânțarii...
Dorel:- Ia o bluză de la mine, vezi că am în rucsac.
Scotocesc în rucsacul lui și scot un hanorac. Îmi e puțin lung, dar la mâneci mi-e perfect, mereu am avut mâinile mai lungi decât majoritatea oamenilor. Mr Brasil mă privește admirativ.
Chitaristul bass face un solo lung și fain. Îmi place, place tuturor. Îl aplaudăm îndelung.
Se termină concertul. Mergem pe plajă, mă așez cu Mr Brasil spate-n spate și ne bucurăm de briză și foșnetul valurilor. Dorel se întinde pe nisip cu capul în poala lui Mr Brasil, care se joacă în părul lui. Deodată simt o mână pe genunchi. Cred că e a lui Mr Brasil și mă transform în stană de piatră. Stau câteva secunde fără să respir, sunt la 1000 de metri adâncime, m-ar putea pescui Brâncuși dacă ar ști. Mâna urcă spre pântece, se apropie încet de sâni. Nu știu ce să fac. Mă pregătesc să sar în picioare, când mâna se strecoară în buzunarul hanoracului.
eu: -Ce faci?!!
Dorel, lângă mine, pe burtă, zice:
- Căutam o brichetă, ce credeai?
Eu:- Nimic. Nu mai am imagini cu privire la posibil.
Dorel:- Hai în apă!
Mr Brasil:- Dă bricheta încoa'! Și țoalele lăsați-le aici, nu aiurea pe țărm, e beznă, nu le găsim așa ușor.
Alergăm spre apă. Ne întrecem care ajunge primul, care țipă mai tare.
Mr Brasil se încercuiește cu câteva brățări fosforescente ca să îl reperăm repede, fiindcă apa e rece, receeee!!
