Capitolul este cu Anna, cu gândurile, stările ei, frământările ei. E un capitol foarte bine scris și surprinde talentul extraordinar al lui Tolstoi de a descrie natura feminină. Natura pur feminină, pentru că elementul masculin lipsește complet din el.
Anna se trezește de dimineață și în loc să recurgă la rutina ei zilnică, în care servitoarea vine și o ajută să își facă toaleta și să se îmbrace, zăbovește în pat. Să nu uităm că Anna e însărcinată și nu e angajata nimănui, Anna nu lucrează. Este aristocrată, prințesă, este căsătorită cu un înalt funcționar public, care lucrează în minister, dar nu are un stăpân care să îi dea de lucru și să o și plătească. Trăiește din ceea ce îi dă soțul ei. Știm, din capitolul anterior, că Alexei i- a expediat o scrisoare prin care îi cenzurează libertatea de mișcare și îi oferă bani. Anna nu a primit încă nici banii și nici scrisoarea, dar nu banii sunt subiectul capitolului, ci iubirea. Zăbovind în pat, Anna începe o călătorie prin încăperile inimii sale. Într-una este Alexei. Alexei nu o iubește cum o iubește Vronski, dar este căsătorită cu el, i- a dăruit un fiu și întâlnirea cu el în acea încăpere o umple pe Anna de rușine, sentiment care se manifestă până la a îi încălzi și înroși obrajii. Annei îi e milă de Alexei și îi e rușine că l- a pus în situația de a avea o nevastă ca ea, care nu îl mai respectă și nu îl mai suportă.
În a doua încăpere este Vronski. În fața lui Vronski, Anna este nesătulă. Iubirea lui trebuie să fie un foc nu amorțit, ci vâlvătaie pură. Anna se teme că dragostea lui Vronski față de ea se va diminua treptat și că sacrificiul ei, acela de a renunța la familie și expunerea socială, va fi inutil. Annei îi este frică de Vronski. Îi este frică de tinerețea lui și de superficialitatea lui afectivă. Să ne amintim că Vronski este celebru printre militari pentru extraordinarul lui succes la femei, indiferent de vârstă, cu sau fără familie.
În a treia încăpere este fiul ei, Serioja, un băiețel care începe să semene cu tatăl său, cel puțin prin vocea pițigăiată, dar care o iubește sincer și pe care ea il adoră.
Servitoarea, care pândește după ușă ronțăielile coperților gândurilor Annei, intră în încăpere și îi spune că Serioja o așteaptă jos, vinovat că a mâncat o piersică de care nu trebuia să se atingă.
M-am gândit o secundă dacă Tolstoi își bate joc de cititor sau vorbește în enigme. Nu se știe. Poate, la sfârșitul secolului 19, în casele nobililor piersicile erau fructe exotice, cum erau pentru noi portocalele și bananele în comunism. Nu se știe, Tolstoi a plecat în lumea eternă a metaforei cu acest secret.
Anna se îmbracă, coboară în salonul de la parter, unde Serioja, complet îmbrăcat în alb stă vinovat. Împletește o coroniță din flori și așteaptă să îi cadă tavanul în cap pentru piersica furată. Mi- am amintit de Fericitul Augustin care dedică și el multe rânduri sentimentului de vinovăție pentru niste corcodușe furate de lângă un gard.
În sfârșit, să nu lungesc vorba nepermis de mult, cum spunea un prof de- al meu din liceu.
Anna se îndreaptă spre Serioja cu tandrețe și iubire maternă firească, nu îl ceartă, dar îl pune să- i promită că nu va mai fura piersici în viața lui, apoi incepe să plângă în fața copilului năucit.
Se termină capitolul când Anna, după câteva tentative de a scrie scrisori ba lui Alexei, ba lui Vronski, se hotărăște să rezolve dilema nu apucând taurul de coarne, ci trecând printre coarnele lui. Intra în normalitatea vieții pe coridorul inimii ce duce spre fiul ei. Își organizează în minte bagajele și se pregătește să plece cu Serioja la Moscova, părăsindu- l pe Alexei.
Scuze că am scris povestirea capitolului cu mai multe cuvinte decât a făcut- o Tolstoi, dar împătimiții după literatura rusă cu siguranță vor prefera să își
obosească ochii pe original, nu pe aiurelile mele.
