Sfârșitul capitolului 6 este odată cu
întrarea lui Vronski.
Traversează întreaga sală degajat și
full de potențe.
Capitolul 7 începe prin intrarea Annei.
La fel ca și Vronski, și ea traversează
sala, sub privirile tuturor.
Însă, atenție! nici unul nu prezintă
lenjerie intimă a la Versace.
Au contraire,
Anna are pe ea tot harnașamentul,
inclusiv trăsura
cu soțul și vizitiul rebegit de frig,
chinuindu- se să- și convingă caii să mai
reziste în iarna moscovită sau
petersburgheză, nu prea m- am prins.
Capitolul este complicat și interesant.
Tolstoi descrie unele scene teatral,
pe altele cinematografic.
Undeva există o măsuță cu ceai.
E locul unde înfrigurații se refugiază
să- și stăpânească emoțiile.
Altundeva există o măsuță liberă.
Acolo ajung,
după câteva piruete prin fața tuturor,
Anna și Vronski, față în față.
Sunt amândoi în plin zbor astral.
Anna îi reproșează că suferința
reală a lui Kitty îi are pe el drept cauză.
Vronski ii reproșează că haosul
din viața lui o are pe ea drept efect.
Amândoi râd.
Ceilalți încep să- și piardă
din importanță.
Apoi, tot felul de propoziții
despre cuvântul iubire
când ca subiect, când ca predicat,
când adjectiv, când complement.
Pe la sfârșitul acestei lungi fraze în care
cei doi
se mănâncă din ochi unul pe altul
ca două animale, sub ochi
mulțimii de spectatori complet
neputincioși,
apare Alecsei Alexandrovici, soțul Annei
să o ia acasă.
Forța iubirii îl proiectează în trăsură,
nu știu dacă lângă vizitiu,
pe capră sau cuibărit în fundul trăsurii.
Pleacă singur acasă, Anna mai rămâne.
I se promite lui Vronski subformă de prietenie, dar fiindcă el tot
îi trage când cu lipsa, când cu surplusul,
îi strânge mâna.
Vronski se desparte de ea
înnebunit de fericire.
Își sărută palma de mai multe ori.
Mi s- a părut interesantă o diferență
pe care societatea acelor timpuri o face
între căsătoria din dragoste
și cea aranjată (pe criterii economice
și sociale).
Pe cea aranjată o numesc rațională,
pe cealaltă nebunie curată.
Aici Anna are o părere pascaliană,
pe care Vronski o întipărește adânc
pe toate sinapsele și axonii:
rațiunile inimii sunt altele!
E interesant și modul cum
o descrie Tolstoi pe Anna în acest capitol,
gingășia si sfiala ei,
lupta cu tot ce este considerat normal
în mintea ei și a tuturor
oamenilor cuminți și religioși
(mai ales că tocmai fusese la
prințesa aceea pravoslavnică și ipocrită,
mult apreciată de Alecsei Alecsandrovici).
Aici nu știu cine e mai lipsit de caracter,
Anna, Vrosnki, Tolstoi,
eu, ca cititor,
ideea de personaj secundar,
omul fără principii
sau omul cu principii care se bat
cap în cap.
În orice caz, capitolul este extraordinar
cel puțin din punct de vedere teatral.
