marți, 4 septembrie 2007

emoţii despre adevăr

Tocmai am citit cîteva lucrări de hermeneutică în care mi-am găsit justificări pentru obsesiile din ultimele luni. La Vattimo, care face o reinterpretare a lui Gadamer din "Adevăr şi metodă", arta este singura în stare să ne scoată din tirania creştinismului instituţionalizat( a se citi Biserica catolică) şi capabilă să realizeze o deschidere a omului către semenul său, deschidere bazată pe libertate şi toleranţă. Chestia este că Vattimo înţelege prin artă nu doar o activitate cu finalitate într-un produs inedit, ci mai cu seamă un mod de a trăi în libertate şi creativitate, prin care se justifică, într-o lume slăbită de fiinţă, raţiunea de a fi a omului. Singura. În timpuri în care valori precum adevărul, cel puţin în sensul lui dat de ştiinţele naturii nu prea se mai ţine "pe picioare", experienţa artistică ar fi singura care, redefinind valorile, ar asigura stabilitate şi ştiinţei, si religiei şi moralei.
...Şi dau peste un text al Ierodiaconului Savatie Baştovoi în care arta e nu numai criticată, ci de-a dreptul învinovăţită pentru toate rătăcirile omului. Fiinţial, de la cădere încoace şi-a vîrît cu dibăcie coada să-l despartă pe om de Dumnezeu. Unele din argumente mi s-au părut excesiv de încărcate de retorică, mizantropice chiar, de pildă cînd ilustrează întîlnirile artiştilor cu femei stafidite...dar mi-a plăcut patosul cu care infierează emoţiile. Teoretic eu ştiu că nu e bine să le laşi să te domine, dar în ultima vreme cam pierdusem controlul. Aşa încît, morala textului m-a încîntat...văd că şi eu folosesc tot etichete estetice. Dacă fructul din Eden nu era plăcut ochilor şi bun la gust probabil că Eva ar fi fost mai rezervată. Poate că lumea, înainte de cădere nu putea fi judecată nicicum, era dincolo de judecare, probabil că şarpele este cel care a stîrnit în Eva acest lucru, anume judecata estetică, între ce este frumos şi ce nu este astfel. O să spicuiesc cîteva fragmente din text...

"Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, de tot de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mîna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfîrşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonînd rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi."

Cît despre mesajul final al textului, eu tot în ceaţă am rămas. Arta nu ne duce la Dumnezeu? Arta este împotriva cunoaşterii? De sine sau de oameni sau de lume? De ce este Leonardo mai bun decît, să zicem, Dali? Că nu e bine să ne lăsăm devastaţi de emoţii în deciziile noaştre, înţeleg şi aprob, dar că trebuie să ne orientăm către cunoaştere, asta mi se pare atît de obscur, ca şi cînd, în loc să mi se spună că sunt eu, femeie, om, mi s-ar da o definiţie din anatomie....mamifer biped...etc, nici ştiu ce mai zice şi anatomia astăzi despre chestia asta care sunt...cred ca şi neînţelegerile mele şi supărările parintelui vin de la cuvinte, nu de la ce e dincolo de ele.

5 comentarii:

Marcus spunea...

Extraordinar ce spune Savatie Baştovoi! Trăiesc uimirea de a fi de acord cu pasaje întregi din ceea ce spune un popă.
Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective.
Era un pasaj din Ayn Rand, care spunea acelaşi lucru, dar mult mai dur, mai organizat şi mai fundamentalist. Păcat că nu-l găsesc acum - sunt cam obosit.

ero spunea...

L-am gasit intotdeauna lucid si intemeiat pe Savatie Bastovoi. Mai putin parca de data asta. Banuiesc ca nu l-ati citit pe Berdiaev. Ar trebui s-o faceti. Radu Gonciar v-ar putea oferi ceva in acest sens. Poate "Sensul creatiei".

ero spunea...

Savatie Bastovoi e totusi intreg la minte pe cand Ayn Rand e complet dusa, draga Marcus.

Marcus spunea...

Cum spuneţi dvs...
Am mai auzit până acum multe epitete interesante pentru doamna Rand, cum ar fi "nazistă", "porcoaică", "materialistă", "rasistă", dar nu ştiam că e şi "dusă", orice-o fi însemnând asta. ;)

spera spunea...

@marcus: nu te înscrii la concursul cu Ayn Rand pentru anul acesta? eu zic că n-ar trebui să ai emoţii...
@ero: Mulţumesc pentru sugestie. Am citit "Sensul creaţiei" în tinereţe, dar am sa-l rog pe Radu să-mi spună ceva în acest sens, acum. Sigur am sa mă lămuresc, simt că sunt pe cale să uit...

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails