pelin

Îţi vezi privirile senine în cupa cu licoare
Din pelin aspru, în care se-oglindesc minciuni
cu iz de frunză verde, de maci şi cîmp în floare,
Îţi vezi în ea rotundă bărbia zîmbitoare
Şi gura doritoare de cald nectar de-alin
n-o crede! în pelin şi-ascunde moartea urma
şi cîteodată viaţa
nu-i una fără alta, nici rictus fără rîs
nu-i negru făr culoare, nu-s maci fără paloare
nu-i clinchet de banchete fără pelinul plin
din cupa aurită a inimii în floare!

Vizita lui Marcel la curtea Ţarului Nicolae

Ţarul Nicolae venise aseară cu familia în Siberia, la schi. Pe drum băuse multă vodkă (să se încălzească cît renii se odihneau), aşa că noaptea trecută s-a scurs fără nici un eveniment istoric, doar ameţeală şi puţină greaţă. Însă ce să mai pierd timpul cu ziua de ieri. E dimineaţă şi de pe terasa palatului, ţarul o priveşte încîntat pe mezină cum se bulgăreşte cu doi dintre soldaţii săi, care-şi aruncau intenţionat zăpada unul în capul celuilalt, contribuind astfel la creştera sentimentului de putere cu care mai tîrziu pupila trebuia să-şi conducă mujicii.
Unul din pictorii celebrii ai prezentului face portretul ţarului, iar cronicarul castelului îşi notează toate vorbele înţelepte pe care ţarul mahmur le scoate. Cele mai multe sunt mormăieli şi hohote, dar printre ele se mai strecoară şi cîte o vorbă de duh. Un savant italian îi arată cum funcţionează o maşinărie pentru teatru care ar face să plutească loja ţarului cînd în sală, cînd pe scenă, printre artişti...dar ţarul căscă (nu prea-l interesa tehnica şi, în general, nimic nu-l interesa ) şi spuse: “voi ăştia din apus nu aţi înţeles că nu teatrul face istoria, ci graficele”. Într-adevăr, în imperiu graficele controlau tot, chiar şi familia ţarului. De pildă, ori de cîte ori ţarul spunea amintita vorbă de duh, un grafic-grămătic îl tempera, arătîndu-i că face parte din cei 40% din lume care au aceeaşi vîrstă, cînd un director se lăuda cu realizările fabricii sau şcolii sale, un alt grafic îi confirma că rezultate identice au alţi 95% din directorii de fabrici şi şcoli. Pînă şi starea vremii se încadra într-un grafic, care depindea de urcarea sau căderea bursei din cele două mari capitale ale lumii, astfel încît ploaia venea atunci cînd cursul acţiunilor scădea cu 10%, iar pentru ninsoare era nevoie de o creştrere a cursului măcar de 45%. Fiecare din imperiu se visa în adîncul sufletului său un întemeietor, dar descoperea, din pricina graficelor, că nu era decît un imitator. În ţară începea să pîndească depresia, mulţi oameni îşi ascundeau aceasta în shopping, în vodkă sau ciocolată. Şi de aici intră în scenă Marcel, care, spre deosebire de cei din gaşca lui, care doreau să fie originali ca să nu intre în depresie, pe el nu-l interesa originalitatea, deşi avea două îndeletniciri neobişnuite pentru un tînăr .
Marcel era aviator şi cofetar. Ştia să prepare delicioase îngheţate cu stafide şi caise aşa că la el apelau toţi cetăţenii orăşelului cînd aveau cîte o onomastică sau o întîlnire de dragoste. Chiar şi autorităţile îl vizitau pe Marcel, e adevărat mai pe furiş, pentru că Marcel ştia secretul unor acadele grozave şi făcuse pentru mulţi poliţişti de la circulaţie indicatoarele – acadele pentru momentele cînd nu este trafic în intersecţii şi se puteau relaxa ronţăind din palete. Pentru cei din spitale fabricase ace de seringă din zahăr caramelizat pe care pacienţii le crănţăneau după ce erau înţepaţi. Şi multe altele pe care nu vi le mai spun că ar trebui să scriu numai despre asta pierzînd esenţialul. Esenţialul este că în ziua aceea ningea cu fulgi mari din norii ca de vată de zahăr şi zidurile palatului începură să se coloreze în rozul şerbetului de trandafiri atunci cînd Marcel ateriză în curte. Ţarul, care nu mai văzuse în viaţa lui un avion (suntem totuşi acu 200 de ani, nu?) privi şocat cum fiica lui cea mică şi dragă îi aruncă doar o privire lui Marcel, lasă baltă soldaţii cu bulgăreala lor politicoasă cu tot, graficele şi Siberia, urcă în avion şi pleacă la cofetarie.
sfîrşit
*orice asemănare cu unele personaje reale este absolut întîmplătoare.

ramtamtam

Faceţi voi coregrafia dacă aveţi chef.


Luke Kelly - A Gentleman Soldier

codiţe împletite

Pe vremea liceului eram înnebunită dupa C.C.Catch. Îi desenam portretul (mi se părea femeia perfectă) prin tot felul de caiete şi pentru o melodie în primă audiţie mă apuca strechea. La un moment dat mi-am tăiat părul şi mi l-am tapat cum îl purta şi ea. Nu eram singura, jumătate de liceu avea freză fie ca a ei, fie ca a Sandrei. Tunsoarea ei era pentru mine atunci la fel de constrîngătoare ca şi pantalonii bufanţi sau lungimea fustei.
De-a lungul istoriei s-a împărţit inegal norocul în materie de coafuri. De pildă, azi eşti mai liber decît în alte vremuri. Sărmanul Kant cu peruca lui...Oare în universităţi şi studenţii purtau peruci sau doar profesorii? Mă gîndesc că dacă aveai aşa o chestie pe cap, îţi era mai greu să te concentrezi la lecţii, trebuia să eviţi mişcările bruşte. Măcar la orele de scrimă scapau de ea?
Probabil învenţia motorului a fost revoluţia capetelor împeruchiate, care îşi doreau viteză şi trebuiau să aleagă: sau motorul sau peruca. Şi istoria prezentă ne spune că au ales. La noi, românii, clasicele două cozi (cu varianta măritată: colăceii la urechi) au fost cam tot ce s-a putut inventa. Am putea estima civilizarea unei naţii după cît de mult a coborît peruca din saloane pe pămînt, printre servitori (or reveni acele vremuri, că tot văd prin oraş etichete ameninţătoare cu "Cumpărăm păr!"). Întotdeauna mi-am imaginat-o pe Ileana Cosînzeana cu o pieptănătură dificilă, cam ca a Ledei lui Leonardo (foto sus). Trebuia să-şi umple cu ceva timpul între plecările şi venirile zmeului.
Şi tot uitîndu-mă pe la poze şi speculînd m-a apucat aşa o melancolie cînd am văzut un detaliu al Şcolii din Atena de Raphael...cît interes al elevilor şi cîtă libertate!

Ion Pillat şi Bîrnova

Cum mergeam eu în seara asta prin pustietate( trebuie să ştiţi că oraşul este foarte frumos mai ales cînd este populat), văd cu coada ochiului eticheta de la o stradă: Ion Pillat. Am uitat repede, privirea mi-a fugit după un pechinez care mă urmărea. Pe treptele unei căsuţe de lîngă linia de tramvai, o pisică pătată se întindea somnoroasă. Trec de ea, cobor încă o scurtă intersecţie şi mă uit să văd ce stradă e. Cînd colo- tot Ion Pillat. Ca orice om care nu şi-a luat pastilele de seară încă, am zis să verific, nu de alta, dar e totuşi oraşul unde locuiesc şi am locul de muncă. Aşa că m-am întors de unde am venit. Pe treptele căsuţei nu mai era pisica, ci pekinezul care mă urmărise ( mîţa îngrozită pîndea de sub o maşină). Într-adevăr, era strada Ion Pillat. (acu nu mai ştiu dacă era cu unu sau doi de l)... în sfîrşit, după ce am descoperit aceeaşi stradă la distanţă de două intersecţii, am zis că mai bine mă gîndesc la reperele mele interioare, că cele exterioare nu-mi mai sunt clare. Aşa că mi-am continuat drumul pînă spre casă în amintirile unui eveniment oarecum similar petrecut pe la sfîrşitul studenţiei, cînd se pregăteau campaniile electorale ale lui Constantinescu şi ale contracandidaţilor. Eu şi cu o prietenă am primit misiunea să completăm cîteva zeci de chestionare sociologice preelectorale în zona Iaşilor, iar nouă ne-a revenit satul Bîrnova. Nici eu, nici amica mea nu ştiam prea clar unde trebuie să ajungem, dar eu mi-am amintit că trenul de Constanţa- Iaşi oprea în Bîrnova, aşa că ne-am dus la gară şi ne-am suit într-un personal. În tren, ţăranii ne tot întrebau, ba pe mine, ba pe ea: da mergeţi la ciuperci? Noi două, aranjate, cu rochiţe şi pantofi cu toc, ca pentru multiple interviuri cu adulţii, ofensate, răspundeam: Nu, cum să mergem la ciuperci!!! Facem sondaje de opinie pentru campania electorală!
Am ajuns într-un tîrziu la Bîrnova (unde am coborît numai noi două). În stînga- pădure, în dreapta- pădure, în faţă- dealuri împădurite, în spate- mulţi buşteni tăiaţi( o fostă pădure) şi un grup de muncitori care îi cărau dintr-o parte în alta. Nici urmă de gară, peron, case, viitori alegători etc... Ne-am îndreptat spre muncitori şi amica mea îi întreabă: cum ajungem în sat la Bîrnova? Unul dintre ei zice: “da aţi venit dupa bureţi? S-au cam trecut, să ştiţi”. Noi două, cu mutre între consternate şi grave, le turuim textul cu campania electorală. Unu din ei zice: “da aţi greşit drumu, domnişoarelor. Aici e halta Bîrnova, satul Bîrnova este după două dealuri, alea din faţă. Trebuie să vă întoarceţi în Iaşi, luaţi un autobuz pînă la Socola, apoi un alt autobuz pînă-n sat...” Da mai este vreun tren spre Iaşi? întreb eu îngrijorată (se făcuse deja ora 3). “ Nu, pînă diseară nu mai e, da trece o locomotivă şi faceţi cu mîna mecanicului, poate va ia el. Da asta peste două ore”.
În cele două ore, eu şi amica mea, aşezate pe buşteni, ne-am scos trusele de farduri din poşetă, ne-am rujat, ne-am aranjat una alteia părul, ne-am şters de praf pantofii şi am aşteptat locomotiva care ne-a dus înapoi în Iaşi. Nu mai pomenesc drumul pînă la Bîrnova. Interesant a fost faptul că în satul Bîrnova erau doar două mari familii- una era “Ciocan” şi alta nu mai ştiu, parca nu “Nicovală”, altfel...
Şi aşa am pus noi întrebări unor oameni care ne povesteau necazurile lor cu autorităţile, în speranţa că noi le vom transmite mai departe guvernanţilor. Noi, copleşite de misiunea noastră, n-am îndrăznit să le zicem ca suntem doar studente, adică le-am zis de cîteva ori, dar oamenii îşi doreau aşa de mult să nu fim doar atît, că am renunţat să mai spunem adevărul. Au adormit în seara aceea crezînd ca suntem măcar jurnaliste. Eu am încheiat plimbarea cu nişte titluri de filme cu Louis de Funes în minte. Nu ştiu de ce mi-au venit aşa, deodată...Ar trebui să le revăd, poate de aia.

rugăminte

Şoapta se strecoară în sfera de carne cu frunze în care e încă ziuă
Şoapta intră prin cercevelele ferestrelor,
Pe gaura cheii, sub duşumelele Templului
ademeneşte sirene şi centauri,
inorogii galopează nechezînd cristalin,
Aruncă-mi în spate pieptenele- pădure! strig calului
năzdrăvan atras de vraja trecută deja......

În chemarea cea nouă căluţii de mare mîngîie valurile
Şoapta îngroaşă aerul în picături, picăturile în sferele albastre ale ochilor arzînd

Mai lasă-mi sfera aceasta, lumeasca mea sferă, să plutească prin eterul mătăsos,
Mai ţine-mi alaiul pescăresc aproape de punte
Mai mîngîie-mi pe creştet lumea cuminte şi blîndă ca un bulgăre de zăpadă

Mai las-o să se creadă la adăpostul iernii, Doamne!

leapşa distributivă

Trebuie sa dau un rol jumătăţii blogroll-ului şi alte roluri celor 4 care sunt mai sus şi mai jos de ea, adică să fac o piesă cu 5 personaje.
Am încă un handicap legat de scris, ceea ce mă face să mă îndoiesc de fiecare cuvînt pe care-l aştern. Dar cum sunt restanţieră cu mai multe lepşe, trebuie să îmi asum odată şi odată responsabilitatea. La mijlocul blogroll-ului meu se află Liviu, alias Newton, iar următorii patru sunt: Eduard şi Dida, Radu şi Mihai. Mă gîndesc să facem împreună o piesă după scrierile lui Gombrowicz, nu ştiu exact care, poate Ivona Principesa Burgundiei sau Cosmos, în care cele 5 personaje sunt libere să-şi negocieze rolurile, dată fiind experienţa lor artistică, atît în viaţă cît şi pe scenă. Cît despre mine, eu îmi propun să cos costumele personajelor, să le fac coafuri sau peruci, după caz, şi să le machiez, bineînţeles împreună cu Raluca. Deasemeni, o voi invita pe Anielle să găsească muzica piesei, dacă va dori. Mihai va trebui să îşi dea cu părerea la decoruri, la organizarea spaţială a scenei, deoarece are experienţă în călătorii, iar Eduard va da indicaţii atunci cînd se vor organiza banchete şi va coordona coregrafia pentru rolurile mulţimilor de figuranţi. Liviu va juca şi rolul personalului asistent, după caz fiind soră (sau frate) medical(ă), pompier, tehnician, electrician…mă rog, orice se mai pricepe şi el, atunci cînd decorurile sau personajele se blochează din motive melancolice sau tehnice. Pe Radu trebuie să-l încurajeze toate personajele să susţină, acompaniat de Alex, în momentul culminant al piesei, un solo la chitară. Dida va străluci în cele mai frumoase rochii şi machiaje şi va fi balerina piesei, iar eu, cînd spectatorii vor începe să caşte sau le va trece prin minte să părăsească sala, îi voi convinge să rămînă pentru aplauze împărţindu-le bomboane acrişoare cu lămîie şi vişine anti-rău-de-scenă. Iar dacă piesa va fi un fiasco, eu zic să mergem la un meci ca să avem ocazia să ne manifestăm ciuda dînd vina pe alţii.
Se trimite leapşa Corrinei, Ştefaniei, lui Ciprians şi Mihai, dacă au chef şi ei de teatru.

povestiri străineze

Mi-am propus de mai multă vreme să scriu ceva despre feminitate, dar am tot amînat din diverse motive, ba că e prea mult, ba că nu e mare lucru şi că s-a tot spus şi tot aşa. Cum n-am nici o idee mai bună legată de subiect, dar mă încăpăţinez să-l abordez, scriu azi despre un film în care regizorul îşi iubeşte personajele feminine- Closer, unul din filmele mele preferate, în regia lui Mike Nichols. Personaje: Natalie Portman (Alice), Jude Law (Dan), Julia Roberts (Anna) şi Clive Owen (Larry). Anielle a povestit filmul şi pe blogul ei se poate asculta şi melodia lui extraordinară. Eu nu insist pe partea spectaculoasă a filmului (conversaţia pe net a celor doi bărbaţi pe site-ul erotic, unde unul îşi ia identitatea unei femei) sau scena din barul de strip-tease, nici nu vreau să scuz şirul de trădări în iubire de care e înţesat filmul, ci vreau să scriu despre ce mi-a plăcut mie, despre arta de a surprinde milisecundele de mister care curg în momentul cînd doi oameni încep să se îndrăgostească. De obicei, cînd doi oameni se cunosc, într-un spaţiu al unei libertăţi maxime (diminuat odată cu fiecare întîlnire, odată cu căpătarea unor aşa zise certitudini despre celălalt), brutalitatea intervine cînd se pun întrebări care vor să testeze dispoziţia spre adevăr, de genul: ce nume ai ? de unde vii ? unde lucrezi ? eşti singur(ă)? etc. Pe traseul relaţiei, nu mai există întrebări, ci doar răspunsuri prin care fiecare din cei doi pretinde că îl cunoaşte mai adevărat pe celălalt decît se ştie chiar el.
În film, adevărul sapă breşe în acest ansamblu de idei fixe pe care-l formează obişnuinţele noastre şi-l face fragil, fluctuant. Abia aici se strecoară libertatea, în încertitudinea, în nesiguranţa partenerilor.
Există în film, în aproape fiecare scenă un element surpriză, pe care scenele anterioare nu-l pregătesc, dar filmul e plin de minciuni: personajele se joacă cu identităţile celorlalţi şi au chiar succes, se joacă şi cu identităţile proprii ( de altfel ce este adevărat în fiecare dintre noi, în afara acestor jocuri? trecutul ? copilăria ? mărturiile cunoscuţilor? ce spun documentele oficiale ?)
Dialogurile sunt misterioase şi definitive, relaţiile dintre personaje sunt pe muchie de cuţit în fiecare replică ( pe regizor nu l-a interesat să ne arate decît acele fragmente de viaţă, nu şi altele). Aceste scene sunt shakesperiene, au gingăşie şi lasă loc irumperii unui teritoriu nepămîntesc între oameni. Se discută într-o manieră directă, chiar brutală, despre frumuseţe, fericire, adevăr. Personajele au preocupări artistice şi-şi ocupă timpul cu manevrarea imaginilor despre celălalt, străinul din fiecare dintre noi.
În afară de faptul că n-am scris nimic despre ce mi-am propus, pot să vă spun că am plîns la film. Acest eveniment ultim menţionat nu face parte din cronica filmului, deşi ar fi fain să facă parte şi aşa ceva din cronicile artistice şi din comentariile literare. Poate o să vă placă şi vouă ( dar filmul, aşa cum avertizează şi Anielle, trebuie văzut într-o companie care să nu se tulbure).
Exemple de dialoguri :
El : ar trebui să te laşi de fumat.
Ea : ar trebui să faci ce vrei !
Sau :
El : Prietenul tău a scris o carte. Este despre tine ?
Ea : O parte din mine.
El : Ce a omis ?
Ea : Adevărul.
Şi altele de acest gen…

trei pe doi

trebuie să-mi mai înveselesc un pic blogul, îi pier culorile pe zi ce trece, dar tot nu-mi găsesc răgaz, tot mă atrage altceva... pînă una- alta, un trio audio-video în care Dali pictează cîntînd sau cîntă desenînd. tot îmi place de el, chiar şi după atîta risipă de melancolie bicoloră. încă mă face- dacă nu să rîd, măcar să zîmbesc. inutilitatea gestului şi obiectului artistic lasă loc unei brize de optimism, chiar dacă melodia se termină cam brusc pentru urechile noastre doritoare de finaluri remarcabile. dar, vorba colegului meu de catedră, (pe care o răstălmăcesc, că nu mă prea ţin neuronii în ultima vreme), ce poate fi mai frumos decît un gest la jumătate suspendat!

În joacă, joacă-se!

Ţară, ţară vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe mine!
Fac cel mai repede trei paşi înapoi şi
mă pot arunca în viitor de la stînga spre dreapta,
ca să nu-mi ardă obrazul de ruşinea apusurilor
eu, peticul de hîrtie pe care ţi-ai ţesut porumbeii şi cruciuliţele prin etamina văzduhului care-mi cînta în amiază metalicul: Was ist das?
Uite, mai există încă furnici,
îţi spun
în timp ce-i mîngîi ierbii firele, tăiate tandru cu foarfeca de-o fată cu fustă înflorată,
fata ce visează încă din manualul de-a 6-a chipul soldatului necunoscut


Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe tine, cel care ştii cel mai frumos să potriveşti visele
Care-mi aminteşti cuvintele uitate încă de la primul vers de vecinii mei de palier
Care, înainte de a-şi descărca pistoalele în pragul uşii mele,
trec prin vizorul pe care încerc în zadar să-l acopăr cu cartonaşe albe,

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe sine!
.................
m-am plictisit şi de jocul acesta,
draga mea, patrie
de zgomot, de mulţimi şi ţipete
mă duc să dorm puţin
e amiazănoapte

în căştile mele se aude muzică
muzică
Muzică, dacă poţi înţelege
ce înseamnă??? !!!!...
asta e,

tinereţe şi viaţă

Radu mi-a trimis o leapşă: „scrieţi despre o carte care v-a plăcut mult şi spuneţi şi altora să facă la fel.“
Cînd eram mici, noi, fraţii, lăsaţi adesea singuri acasă de părinţii plecaţi prin delegaţii, ne petreceam serile în jurul unui basm. Fraţii mei stăteau înghesuiţi lîngă mine ( Tibi avea prioritate, pentru că era cel mai mic şi ştiţi că aştia sunt privilegiaţi), iar Costi mereu stătea la picioare, lucru care-l făcea să se mai supere, dar el ştia că eu îl iubesc foarte tare. Sora-mea, care şi-ar fi dorit să-i însoţească pe părinţi în capitală, avea şi ea loc de onoare, pentru că noi înţelegeam că a făcut un efort rămînînd acasă.
O să ziceţi că sunt în mintea copiilor, dar din cîte texte am citit de-a lungul timpului, cel mai frumos mi s-a părut Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Aş fi putut aborda această leapşă cu mai multă responsabilitate şi să scriu despre o carte cu multe pagini, dar nu sunt pregătită, aşa că am să rămân fidelă iubirii mele dintîi: povestea.
Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, să ştiţi că pentru mine este importantă.
Nu vă povestesc basmul, sunt sigură că mulţi l-aţi studiat la şcoală şi mi se pare că este şi în programa pentru Bac.
Am să scriu de ce mi s-a părut mie deosebit. În primul rînd, precum în majoritatea textelor care abordează problema timpului, ( şi am să-i aduc în atenţie doar pe Augustin în « Confesiuni » şi pe Kant în «Critica Raţiunii Pure») basmul acesta are un final foarte metafizic. Finalul basmului nu este o nuntă, ci o moarte, este un sfîrşit. Călătoria pe care o realizează feciorul de împărat este una circulară, iar finalul basmului este mistic, el anunţă o posibilă repetare (care de altfel a mai avut loc şi înainte de naşterea lui), chestiune care mă duce cu gîndul la sărbătoarea creştină a Învierii lui Iisus.
Şi cum basmul, ca de altfel toate celelalte, insistă pe ideea că tot ce este omenesc este sortit cuvîntului de la naştere pînă la înviere, tot prin cuvînt se derulează şi timpul vieţii lui Făt-Frumos.
Nu vă povestesc tot basmul, de altfel nici nu cred că l-aţi auzi aşa de bine cum l-aţi auzi singuri cu propria ureche sau ochi, ci vreau să spun că mie mi-a părut îngrijorător că în el există un fel surditate a personajelor. Făt Frumos spune ce vrea- tinereţe fără bătrîneţe- iar taică-su îi promite ba fata împăratului, ba nu ştiu ce împărăţii etc…iar cînd consimte să se angajeze că-i va da Tinereţea, o face mai mult ca să se termine odată cu insistenţele. În ţinutul unde nu există moarte, Făt Frumos e sfătuit de zîne să nu intre în Valea Plîngerii, dar el, dus pe urmele iepurelui, (nu, nu al lui Ahile), prin aceeaşi neauzire încalcă regula de acţiune a veşniciei. Căzut în timp, pe firul vocii străbunilor, părinţilor, propriei minţi, propriei experineţe, Făt-Frumos îmbătrîneşte şi noi, cititorii vedem cu groază cum lespezile palatului de marmură devin pămînt sfărîmicios şi cenuşă. Palma pe care i-o dă moartea e aproape inutilă.
Pentru că tot sunt la partea de hard-core a basmului, să scriu un pic despre disperare. Disperarea din basm nu vine din faptul că Făt Frumos îmbătrîneşte sau că moare, ci din faptul că, în mod cu totul dramatic, calul nu mai acceptă să-l însoţească pînă acasă, în ţinutul morţii. Şi acest fapt este sfîşietor de trist, pentru că totuşi calul avusese destul de multă răbdare şi cu taică-su şi cu el…

Aşa că eu, dacă aş fi fost Ispirescu, mă gîndeam şi la cal, să aibă şi el oleacă mai multă răbdare, să fie ceva mai vesel, să ne mai binedispună şi pe noi...dar aceasta este deja o altă poveste de groază.
Dragii mei, povestitorul care e deja ameţit de atîta umor negru, se gîndeşte că poate Tibi sau Anielle au şi ei ceva de zis mai interesant, aşa că le trimite leapşa.

tabloul din tavan

Casa îţi e lumea (îmi zicea ieri Sir Arhitect,
trezindu-mă fix în al 13-lea ceas
mi-a întins apoi schiţele cu haşuri, butoane şi puncte
la care mă uitam cu ochelarii mei aburiţi (am să o fac sigur de oaie))
Are un acoperiş fragil, să-l repari cu atenţie.
Pentru el ţi-am dat sfori şi scări şi mai ales îngerii balerini.
apoi a şters-o în trombă
pe chitările din Light my fire
în sfîrşit, totul e simplu, necesar şi distinct,
m-am relaxat eu,
cînd după o oră
m-am trezit iar cu el,
(de data asta mi-a trimis mesaj pe celularul meu nokia):

“Şi vezi,
Cînd am să vin
Şi Fratele să-ţi fie întreg
Şi tavanul întreg
Şi fratele-n casă
Şi casa fratelui
Şi casa casă
Şi fratele frate
Ah, să nu uit,
mai ales
Vezi nu cumva să-ţi ajungă
Acoperişul – precum cascheta, prosopul de baie,
mama, cerbii lui Artemis
că nu-i el nici
Antena şi nici coiful desperuchiat ...
M-ai auzit!?"

...am auzit, sire, am îngînat psihedelic
acoperişul meu eşti,
iubirea mea cu palmele încrucişate la ceafă
care doarme pe plajă şi-n cîmp
care-mi sărută palma pusă peste buze,
şi se dizolvă în norii ameţitori ai drogului
zilnic...

Hristos a înviat!

"Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei, 18.21)
"Unde sunt doi...nu sunt fără Dumnezeu;
Şi unde omul e singur, Eu sînt cu el." (Dmitri Merejkovski - Evanghelia necunoscută, Editura Fides, Iaşi, 1997, p.128)

Aladin

(imaginea mi-a trimis-o Jasmina, ca să văd de aproape)

Motto: "Eşti surdă la cap?"

Ştiu că vă aşteptaţi să găsiţi altceva (titlul este pus ca să am şi eu mai mulţi vizitatori). Nu e un articol despre directorul unei şcoli din Turcia, care a dus poporului său vestea că românii sunt foarte religioşi (după ce a vizitat Mănăstirile din Moldova), nici despre un tînăr blogger creator de stand-up comedy, ci este pur şi simplu o poveste cu un personaj imaginar, pus în situaţii imaginare, “este o poveste despre mulţi alţi oameni, care sunt ca şi noi, şi ar putea spune acelaşi lucru despre ei”. Va fi mai ştearsă decît cele de mai sus, dar eu o scriu totuşi.

Dacă nu aţi plecat încă, să încep:
A fost odată o ţară exotică. Sultanul acelei ţări, care avea un harem numeros şi neplicticos, obişnuia, o dată pe lună, să organizeze cîte un consiliu.
Atunci nevestele lui aveau ocazia să-şi etaleze voalurile, bijuteriile, poşetele şi condurii cei noi. Locul la masa de consiliu de lîngă sultan se stabilea după cît de multe paiete erau cusute pe voaluri (cu un detector de metale erau scanate cadînele înainte de a începe şedinţa şi se treceau rezultatele într-un convocator necesar pentru studiile de marketing ale exportului). Fiecare cadînă era interesată să aibă cît mai multe şi lucitoare bijuterii (era o chestie de patriotism, nu neaparat de modă).
Consiliul lunar nu avea o temă anume, în imperiu nu exista timp, aşa că nu se puneau probleme manageriale, planuri de dezvoltare, planificări sau cincinale, ci scopul lui era să stabilească o nouă ordine a doamnelor faţă de sultan. Acestea, deşi se luptau pentru perniţa cu cei mai mulţi ciucuri, care era cea mai aproape de sultan, nu puteau rămîne pe ea mai mult de trei şedinţe. Era mai avantajos să îţi mai descoşi cîte o paietă, decît să îţi coşi unele noi, altfel i te suiai pe cap sultanului, iar înlocuirea voalului cu turbanul afecta întreaga ţară, acoperişurile moscheelor şi ale caselor se modificau şi ele şi deveneau din mîndre cupole, nişte dreptunghiulare platforme fără gust.
Subiectele sedinţelor erau care mai de care mai fără sens pentru noi, cei căzuţi în timp sau în cap, cum preferaţi... de pildă, uneori se discuta despre animale uriaşe: hipopotamii sau rinocerii. Şedinţa începea cu întrebarea: este aici în sală vreun hipopotam? Doamnele din harem răspundeau, fără să arunce vreo privire în jur, doar în funcţie de aşteptările sultanului- fie cu da, fie cu nu. De altfel, erau ocupate mai mult cu admirarea apusurilor de soare din voalurile acestuia decît cu depistatul unui animal care să le ocupe tot cîmpul vizual.
Cele mai interesante personaje erau, după cum vă aşteptaţi deja, Aladin şi Jasmina. Aladin intra în sala de şedinţe mereu cu întîrziere (dar asta nu conta, pentru că am spus, aici nu exista timp, iar lui nu-i trebuia perniţă, avea covorul fermecat). Uneori venea pe fereastră şi, în timp ce doamnele îşi făceau, ascunse în voaluri, una alteia cu ochiul, el trecea pe deasupra măsuţei de consiliu, fîţîindu-se de colo-colo.
- La ce cugetaţi, (îl intreba Jasmina, mai ales că era joi), la logică sau la păcatele dumneavoastră?
- La amîndouă, spunea el, şi continua să zboare pe deasupra capetelor tuturor.
- Ce-i cu el? întreba sultanul, pufăind din narghilea.
- Dacă este abătut, îşi închipuie ce-i mai rău despre mine, zise întristată Jasmina.
- Asta nu e bine, adăugă sultanul, antipoetic şi poetic totodată, în sensul că, după o intoxicare cu metafore ajungea să gîndească lumea în propoziţii de genul: “aceasta este o mînă, pe mine mă doare capul, pe Tibi l-a durut măseaua... etc...”
Şi îi sugeră lui Aladin să rezolve mai bine nişte probleme de alchimie într-una din ţările sale subordonate, unde conducătorii nu ajunseseră la gradul de atemporalitate de aici. Pentru ei, afirmaţia: în această încăpere este un hipopotam, îi făcea să se repeadă la camerele cu infraroşu, la aparatele de cîntărit şi măsurat, la accelatoarele de particule grele să-l identifice. Aici doamnele se îmbrăcau în costume de bussiness şi purtau în loc de poşete, pălării şi pantofi- scaune şi mese pătrate, deşi nopţile visau pernuţe moi şi voalurile lucitoare ale sultanilor şi cadînelor. Şi nici una nu recunoştea acestea.
Aladin îşi luă rămas bun de la Jasmina şi plecă pe fereastră. Jasmina îl urmări cu privirea. “Cînd zboară, este într-adevăr, foarte fericit!” îşi zise.
Ajuns în ţara colţuroasă şi încolţitoare, Aladin intră pe fereastră în sălile copiilor şi îi văzu îmbătrîniţi din cauza jocului de şeptic. Vîrtejul pe care-l stîrni covorul fermecat împrăştie toate cărţile, care se transformară şi ele în covoraşe fermecate, prin care fiecare licean-pensionar îşi redobîndi tinereţea, întrecîndu-se în răsuciri şi ţîşniri în înalturi, aşa cum văzuseră în filmele cu surferi. Deasupra ţării, văzduhul se coloră de mochetele pe care erau desenaţi regi şi regine, guarzi şi jockeri. Urmînd acest model educativ, părinţii şi bunicii lor îşi dădură jos din dormitoare “Răpirea din serai” şi se căţărară pe ea, mai ales după ce la televizor li s-a spus că jumătate din criza mondială a umanităţii s-a terminat prin dispariţia accidentelor de avion.
Înaintînd pe holuri, Aladin o văzu pe Mia ducînd cu ea stativele cu eprubete pentru experimetul stărilor de agregare, al cristalizării şi evaporării H2O-ului sedus de aroma cafelei lui Moş Crăciun din ultima reclamă.
Mia îi reproşă lui Aladin că duhul îi băuse toate substanţele din eprubete, iar şefii ei de fizică, mahmuri, o vor supune din nou unui electroşoc cu unde acustice. Aladin se înduioşă şi în stativul Miei puse (în locul eprubetelor) cornete cu scrisorile lui către Jasmina, în care îi relata curiozităţile acestui termen mediu întunecat. Mia transportă cornetele la cabinetul de fizică, unde duhul măsurase deja fiecăruia nivelul de alchimism, chestie care nu îi mai nelinişti pe fizicieni, pentru că problema lor era să nu iasă prea verde şi să li se ia carnetul.
Apoi, Aladin le explică beneficiile covorului fermecat, pe care poţi călători beat criţă, dormind, fumînd narghilea chiar şi fiecare din cei prezenţi îşi transformă planul de dezvoltare managerială, pe care de altfel nu-l citea nimeni, într-un covor fermecat plin de pătrăţele - pernuţe. La plecare, duhul le dărui şi o lampă cu gaz specialiştilor în informatică şi chimie, deoarece arderea inutilă a gazului permite, spre deosebire de electricitate, o avansare spirituală.
Cu un pistol de tuberman, Aladin trimise una cîte una scrisorile - cornete Jasminei direct pe fereastra deschisă, în timpul consiliului de la ora 18 sau 81, 1881 sau 8118, nu contează. Cum într-o ţară orientală timpul este o chestiune lingvistică, putem spune ca ele încă mai zboară.
De atunci şi pînă în zilele noastre, se spune că şedintele din sala de consiliu se desfăşoară pe pernuţe aurite unde fiecare îşi pufăie nestingherit visele.

* N-aş fi fost în stare să scriu aceasta poveste lungă cît un covor de hol, dacă nu mă inspirau cîteva filme de la Radu, despre care mă tot chinui de un an să scriu ceva şi tot amîn, poate scrie el pînă atunci .

repetări

Sibelius, Valse Triste, Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, dirijor- Paavo Jävi
Aniellei, cu întîrziere
Şi în căutările mele, îndoielile mi-au format, ca să mă exprim printr-o deformaţie profesională, cel mai adesea, o competenţă pentru certitudine.
Am vrut să scriu pe blogul tău, dar m-am gîndit că vei ajunge pe aici cîndva şi să-ţi fac o surpriză, cum îmi faci tu mie mereu.

contranote de poimarţi

Pentru că este vacanţă, dar poimarţi (care ar trebui revalorizat şi el, altfel mă apucă jalea lungă cît trei zile rele dintr-un ceas) şi săptămîna curăţeniei, iar cei doi cititori ai mei probabil că nu stau pe net, am să scriu un fragmenţel dintr-o Prefaţă de Ionescu numai pentru mine:

"Se vorbeşte mult(...)în jurul nostru despre incomunicabilitate sau despre o criză de limbaj. Această criză de limbaj este cel mai adesea artificială, voluntară. Propaganda a zdruncinat în mod conştient semnificaţia cuvintelor pentru a tulbura spiritele. E o metodă de război modernă. Cînd se spune că albul e negru şi că negrul e alb, este într-adevăr foarte greu să te regăseşti în ele. Constat uneori distrugerea sau deformarea voită a limbajului şi o denunţ; constat şi uzura lui firească; mai constat automatizarea lui, care face ca limbajul să se despartă de viaţă; înţeleg deci că el nu trebuie atît să fie reinventat, cît restabilit. E poate acelaşi lucru, însă este evident că reaua credinţă e lucrul cel mai periculos. Şi-mi dau seama că, de exemplu, am fost foarte naiv cînd mă încăpăţînam să vreau să dovedesc că există activităţi dezinteresate de vreme ce lucrul acesta e ştiut de către oricine a jucat fotbal, cărţi, şah, jocul gîştii etc... Numai că politicienii nu vor ca activitatea teatrală să fie dezinteresată şi gratuită; ei nu suportă ca ea să fie liberă şi să le scape. A zăbovi aşa de multă vreme asupra acestor chestiuni înseamnă deci o cheltuială considerabilă de energie din partea mea. Dar întrucît, la urma urmelor, totul e gratuitate — şi chiar nongratuitatea — să zicem că asta a fost din partea mea încă o activitate gratuită.(...)
Poate că piesele mele de teatru merg ceva mai departe decît propriile mele comentarii despre piesele de teatru; trag nădejde că ele spun mai mult despre ele însele fără voia mea, căci dacă ar trebui să fie epuizate de această polemică, să fie cuprinse în ea în întregime, ele n-ar fi mare lucru.
Însă dacă literatura e un lucru important, dacă ea mai este, în zilele noastre şi pentu viitor, un lucru important, aceasta e o altă problemă neliniştitoare. Lumea nouă ce pare să ni se deschidă, perspectivele de moarte sau, dimpotrivă, de transformare totală a vieţii şi a gîndirii, par că trebuie să conducă la o eră în care acest gen de manifestări va fi pe de-a-ntregul repus în discuţie. Noi nu putem prevedea ce forme va lua poezia, creaţia, arta. În orice caz, încă de pe-acum, literatura e sub nivelul vieţii, expresia artistică e prea slabă, imaginaţia prea săracă pentru a egala cruzimea şi miracolul acestei vieţi, ale morţii, şi prea insuficientă de asemenea pentru a putea da seamă despre ele. Eu am făcut ce-am putut, aşteptînd, aşteptînd... Mi-am petrecut timpul. Însă trebuie să ştii să te desparţi de tine însuţi, de ceilalţi, să priveşti şi să rîzi, cu toate acestea, să rîzi. Sper că teatrul meu are mai mult umor decît polemicile mele. Sper."
Eugen Ionescu, Note şi contranote, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.15-16

floricele de porumb

Astăzi au fost Floriile, drăgălaşele, prevestite de sorcovă (o prefăcută, de altfel) încă de acum foarte multe ierni. Eu mi-am amintit cît de mult iubesc migdalii. Am furat o poză de pe net, sper să nu mi-o găsească cineva şi să mă oblige să o dau înapoi.

în re-reuri

luna-i ca o mămăligă şi ţie
îţi joacă-n gene lucirea
coifului meu de argint plecat
cu sorcova după colţul iernii
pe urmele bizonului din stemă.

vai! seceraţi, unul şi unul, vînătorii comuni
se muriră într- un zîmbet al tău
care nu va fi şi nu era pentru mine,
ci pentru decanul Facultăţii de Drept.

de mîine -i urcuşul, îmi spui, spre lună întîi, spre soare pe urmă
auzi călătorii cu doruri ascunse în palme cum mînă
carul de sticlă topită-n lumină!
pe urme îţi calcă girezi somnoroase
cu căldările pline de apă curată şi lină.

uşor e roşu

Credeţi că noi, românii ştim totul despre seceră şi ciocan? Credeţi ca tinerii care învaţă istorie cunosc semnificaţia, încă vie, a acestor două instrumente ale înfrăţirii agriculturii cu industria, a ţăranului cu muncitorul, a măcelarului cu văcuţa sa, pe care, înainte de a-i tăia gîtul, o pocneşte în cap? În locul lor pe steag este gol acum, dar fantoma lor încă bîzîie. Nu, secera nu ne mai duce imediat cu gîndul la holdele mănoase ale epocii de aur, care abia aşteaptă culegătorii, iar ciocanul la nărăvaşul oţel căruia trebuie să-i îmblînzeşti posibilităţile pentru a se înfăţişa doar în cele care servesc societăţii multilateral aderate, ci la o lume perfectă în care nu există tranziţii, curs euro fluctuant şi şomaj. Povestea cu munca în care instrumentul este precum zeul domolit şi păcălit şi-a pierdut noima de mult pentru români, dar odată cu ea s-a pierdut şi urma hoţilor de frumuseţe.
Pînă azi, cînd ne-am hotărît să o găsim.

Povestea acestui jaf începe cînd doi prieteni buni au hotărît să facă lumea în care trăiau mai puţin tristă, pentru că soarele ajungea din ce în ce mai greu la ei. Nu le-a fost prea dificil, erau de aceeaşi părere, se priveau în ochi şi cădeau amîndoi pe gînduri adesea, îngrijoraţi, iar în ziua aceea şi-au unit cuvintele şi cugetările, apoi totul a devenit foarte limpede. Astfel, au gîndit, în înţelegere cu lumina, iubirea quarcilor, mişcarea pietrelor, creşterea copacilor, mijirea zorilor, ploile şi chiar unele dintre planete. Apoi au inventat culorile şi au răsfirat roşul peste o sumedenie de lucruri, peste soarele - n amurg, peste vacile Domnului escaladînd toporaşii, peste mere şi cireşe, peste maci şi trandafiri, miezul de pepene, ruşine şi sărut. S-au uitat în jur, s-au bucurat de frumuseţe şi au pus păsări şi flori, oamenii tineri îndrăgostiţi şi caii liberi să o păzească.
Dar, într-o zi răsări din pămînt o naţie de metal, care nu avea degete pentru mîngîiere, ci seceri şi ciocane în prelungirea braţelor, iar în loc de vene - fir de ecusoane. Erau însoţiţi de uriaşe portofele metalice burduşite cu valută. Ele striviră veghetorii fragili şi secerară culoarea florilor, frînseră inimile şi loviră obrazul pînă la umilire. Apoi întinseră roşul peste carnetele de partid, cravata de pionier şi media la purtare, peste drapele şi tractoare, îl numiră forţă şi putere, voinţă şi energie şi îi găsiră o origine sănătoasă - atomul. Celelalte culori fură aruncate peste portofelele mari, care le primiră cu infatuare, şi pentru că puteau să aibă şi ele nume, li se ziseră ”papagali”.
Domnia lor dură mult, cei doi prieteni păgubiţi de roşu, oboseau şi erau din ce în ce mai trişti. Lumea cenuşie devenea rigidă, ca un copac răsucit în flăcări împietrite. Florile fără culoare se uscau şi oamenii nu mai găseau cuvinte, ci doar scrîşnete şi bufnituri, doar purtau pe dinăuntrul trupului cenuşă şi trandafiri ofiliţi... Atunci prietenii îşi amintiră că inventaseră şi răcoarea vîntului şi tunetul năpraznic. Se gîndiră amîndoi la ele şi secerele şi ciocanul se înmuiară, se micşorară şi deveniră ţînţari sîcîitori, care încercau să scape de ploaia răcoroasă de aprilie sugînd sînge din orice fiinţă vie şi bîzîindu-i în urechi “crrrizzzzzăăăă, crrrizzzzzăăă”, dar înainte de a arde, ţipau dureros numele celor care le fuseseră şefi, care se transformau şi ei atunci instantaneu în ţînţari, dar pieritori, ca orice funcţie pe lumea asta trăznită.
Apoi, cei doi prieteni au privit cum înflorea în jurul lor din nou roşul în ironia ardeiului iute, vinul acrişor, vitraliile din holul şcolii, bătăile inimii şi drăgălăşenia cireşelor de mai de pe desktop.

fumuri

În timpul Revoluţiei franceze, o doamnă din nobilime, arestată, le ceru soldaţilor pemisiunea să ia în închisoare cu ea doar o oglindă mică, aurită.
Eu le-aş cere dreptul să aprind o ţigară, deşi nu sunt fumătoare. A inventat cineva, cîndva o lege (nu mai zic cine, că ştiţi şi voi), care spunea că de după colţ va veni vaporul, trăsura sau tramvaiul regal.
Voi ce dorinţă ultimă aveţi?
Se trimite leapşa (prima mea leapşă!) celor 5 domniţe din blogroll, dar o pot prelua şi domnii, dacă doresc.