1900

Viena, început de secol. Poeţi, pictori, cafenele si libertate. Casa familiei Wittgenstein găzduieşte concertele lui Mahler si Shoemberg. Romanul şi foiletonul se războiesc. Ascensiunea burgheziei pare de neoprit. Se scrie o pagină a culturii de care în şcolile românesti nu prea se aminteste. Limba comună este arta, nu esperanto, care la noi nu are decât două cazuri- nominativ- acuzativ şi alea cu litere mari.
Mi-am amintit de personaje care au schimbat faţa culturii europene.

leapsata

de la fereastra mea priveste o girafă cu pete portocalii, galbene, mari direct la mine in ecran. de la fereastra voastră ce animăluţ vă priveşte? hai, concentrati vă!

se trimite prietenilor mei virtuali

Azi învăţăm despre semnul exclamării

Mari tragedii ale femeilor izvorîte din cîteva clipe de disperare! Ah! zise Anna Karenina, am simţit acum o secundă că Vronski nu mă iubeşte! Şi în minte a şi început să i se... ca o pînză uliseană scenariul cu gara şi trenul şi toate celelate, scenariu care a durat cîteva zile. Ah! zise Otilia, Felix nu mă iubeşte, vrea să se facă doctor şi n-are nevoie de mine! şi puse mîna pe stilou sau pe ce-o fi pus ea, că autorul nu spune şi se căsători cu Pascalopol, căsătorie care dură şi ea ce dură! Ah! mai spuseră şi altele care organizară corul penelopelor, ilenelor, isoldelor etc. Faza e că bărbaţii care erau chipurile cauzele auzeau alte sirene. Probabil tot nişte chestii cu Ah!Ah!

ps: in poză nu sunt eu, în caz că vă gândiţi

bec boc

În comunism, spuneau bancurile, era nevoie de cinci miliţieni ca să înşurubezi un bec. În capitalismul sălbatic de acu numărul participanţilor la înşurubare a crescut, incluzînd diverse abrevieri, le scriu cu literă mică, am obosit cu ele: pdl, cia, pcr,urss, fbi, fen şi alţii, locali, naţionali sau universali, fantome prezente, trecute şi tot aşa. De fapt, oamenii normali la această oră dorm sau nu, depinde ce chef au.

azi

azi mă simt omidă înspăimîntătoare
pufoasă şi plictisitoare
plină de culori ţipătoare
aciuată la umbra rozelor vii
de care nu ştii cum să scapi, nici cum s-o ţii
azi nu mai visez să fiu fluture, muscă, albină, ciulin
caut un dud pitic de care să m-anin
ca un glob verde într-un brad deja plin

mîine dimineaţă cine ştie cu ce aere mă voi trezi
de acrobată, maratonistă
sau pană la pălăria reginei mele mofturoase
aşa că pînă mîine îmi rumeg frunzele dudului de sub balcon şi mi le-nchipui verzi

Defazajul femeilor

Scuze că folosesc acest termen tehnic, dar este singurul care îmi vine acum în cap. M-am tot gîndit în ultima vreme la marea nefericire feminină de pe această lume şi am găsit o explicaţie spaţio-temporală: defazajul.
Femeile trăiesc evenimentele esenţiale ale vieţii în defazaj. De pildă, Geneza ne spune că Dumnezeu o crează pe Eva după ce-l face pe Adam. Apoi, femeia se trezeşte ea din somnul frumos al raiului înainte de bărbat şi preia controlul lucrurilor catastrofic. Ca să dreagă busuiocul, vorba Clasicului, îşi propune apoi să nu mai facă nimic, dar nici aşa nu e bine, că Dumnezeu o făcu să ajute omul, nu să piardă vremea. Atunci, prinsă în acest conflict între a fi şi a face, femeia găsi soluţia nefericirii. Ea constă în lipsa singurei calităţi apreciate şi anume intuiţia feminină, care te face să ştii cînd să încetineşti şi cînd să accelerezi. Unii dintre bărbaţi au intuit aceasta şi au aplicat modelul „Apasă pedala cît poţi de tare, lasă muzica să urle în difuzoare” cu scopul de a o înviora oleacă pe leşinata care nu pricepe că trebuie să acţioneze. Apoi, cînd femeia se trezea şi începea să execute una sau alta, se trecea la domolirea situaţiei în diverse stiluri şi tot aşa, zi de zi. În concluzie, doamnelor, după aceste cugetări, mă întreb şi eu ca Hamlet dacă femeilor li se potriveşte tot dilema a fi sau a nu fi ele însele. De aia femeile filosof n-au lăsat în omenire efecte durabile, ci doar urme palide prin cîte un mit platonician, în schimb este plină literatura de zîne, iele, vrăjitoare, drăcoaice şi alte arătări care bagă în răcori pe orice om normal, iar la noi, românii, chestia asta e supralicitată. Marele filosof cunoscut pentru antipatiile sale profeminine, Schopenhauer, spunea într-unul din celebrele sale aforisme: „femeia este un animal care trebuie bătut, ţinut în cuşcă şi căruia să i se dea de mîncare”. Cu aplicaţie pe cîte unul din aceste trei elemente, cultura umanităţii a dezvoltat diverse strategii care să alunge din femeie nefericirea, adică mai o colivie aurită, mai o masă la restaurant, nişte cătuşe prinse de zăbrelele patului nupţial etc. Asta dacă şi-au bătut capul să caute. Sau au mers pe varianta narcisică a situaţiei, le-au luat femeilor o haină de blană, o pălărie cu pene, un guler de vulpe, bijuterii, poşete, le-au plătit cîte o oră la salon, la masaj, la mare, la munte etc. În caz de defecţiune, au aplicat un update şi femeia o lua de la capăt cu energie, veselie şi elan. Cam asta am înţeles eu pînă acum despre nefericire. Poate de acum încolo pricep ceva şi despre mine.

m-am săturat de comunism

Colegul meu pensionar de desen de la şcoală, vorbindu-mi azi dimineaţă de lacurile Bucureştiului, de Teatrul Naţional, de Ateneul Român şi de Enescu, în loc să mă bucure, cum ar fi fost normal, mi-a amintit de o muzică greu de înghiţit, care îi urca pe pereţi pe Ceauşescu şi pe Elena, ori era manelistică. De pildă, cînd am ajuns la Constanţa, am învăţat un fel de manea pe care-o cîntam în tabere sau cînd mergeam la practica agricolă. Era cam aşa:

Albastru e cerul şi marea
Şi ochii pe care-i iubesc
Sunt mîndru să-mi apăr eu ţara
Alături de cei ce muncesc

Suntem marinari ce pe mări hoinărim
Ne place viaţa şi ştim s-o trăim
Iar voi acei ce marea iubiţi
La noi la Constanţa veniţi

Acest cîntecel era cunoscut locuitorilor patriei. Mai are rost să spun că el a fost sloganul electoral al alegerilor acestei toamne?

Iar în Moldova, la Oneşti, un alt cîntecel mi-a însoţit copilăria, învăţat tot din folclorul de cartier, dar care făcea trimiteri nu la marinarul atemporal, ci la trecutul literar clasic, singurul cu oleacă de haz din singura perioadă de normalitate valorică a României, cea interbelică.

Pe o mare-nspumată
Un vapor naviga
Coana Chiriţa speriată
Plîngea şi se văicărea

Vai, vai, vai şe durere
Uită-ti bre vaporul cum chiere
Iar marinarii cum moare
Moare şi dau din chişoare


Nu înţeleg de ce se foloseşte chişoare în acest cîntec. Niciodată nu l-am auzit rostit de moldovenii pe care i-am întîlnit în viaţa de zi cu zi.

Manea, prostul şi urîtul ne bruiază viaţa şi ne sufocă minţile şi inima. Şi în compensare, ne-o promit pe Elena Udrea să-şi fîţîie poşetele pe toate străzile.

Iaca fuse şi greva

Săptămîna care se încheie la şcoala mea a avut loc o tentativă de grevă generală, ca formă legală de protest împotriva abuzurilor şi barbologiei ministerului, inspectoratului şi altor fantome de la controlul şi comanda procesului educativ. După ce, cu o săptămînă în urmă, toată lumea agita cu ochii în televizor măsurile lui Boc, cele cu un sfert mai mici arătate bugetarilor şi cu şi mai puţin pensionarilor, profii care au plîns pe baricadele noii legi a educaţiei de sărea cămaşa de pe ei contra 100 de lei, s-au urnit la grevă. Nu uşor, s-au strîns semnături, s-a întrebat de cîteva ori pe minut dacă ele mai sunt valabile, dacă omul e sigur că vrea grevă şi să se gîndească bine cu ce consecinţe. S-a solicitat sprijinul liderilor de sindicat care luptau ca nişte lei în turbare cu consiliul local, cu presa şi alte organe şi organisme, iar după cîte o aşa luptă grea, greva se dilua. În final, epuizaţi, profii s-au întors de la Rovine la talanga soneriei, la orele în care aveau de dinainte stabilite obiectivele, planul cadru şi idealul educaţional, formarea cetăţeanului democrat, liber, cu iniţiativă, demnitate, competent, recunoscător şcolii şi dascălilor lui şi mai ales, încrezător în viitor. M-am tot gîndit eu de unde vine deruta profilor şi slăbiciunea voinţei şi am găsit cauza: curricula şi curriculumul şcolar. Cînd a apărut cuvîntul acesta mi-a fost foarte greu să-l înţeleg. N-am înţeles întîi de ce există acest cuvînt în limba română, unde sună rău. Un român cînd aude ceva care începe aşa nu se gîndeşte la ceva fain, mai ales estetic, ci la ceva greoi care stă pe un scaun sau pe două. Un fel de bază a procesului intestin, vorba colegului meu. De exemplu, eu cînd le spun elevilor la logică despre limbajul lui Boole, boolean, ei se hlizesc toată ora. Curriculum te duce cu gîndul la o încîlceală urît mirositoare. În plus, el se vrea de către pedagogi a traduce tot ce este demers educativ, de la cele mai generale chestii, pînă la cele mai concrete, de la exteriorul educaţiei, cuvîntul rostit, mijloacele prin care îl transmitem, resursele de care dispunem etc. pînă la transformarea pe care o aşteptăm în om. Un prof din facultate a răspuns cîndva unui coleg care îl acuza că- l studiase pe Marx: eu sunt marxist şi am piciorul strivit de maşina securităţii, iar dumneata stai acolo pe scaun şi mă judeci. De atunci mi-a intrat în cap chestia asta pe care mult timp n-am înţeles-o: alternativa la a mînca ciolanul securităţii era să evaluezi curricular. Cel mai sinistru lucru este cînd aceste două mîrşăvii se unesc. Proful a murit apoi într-un timp scurt. N-au suferit colegii mei, la cursurile lui mergeam doar doi. Chestiunea aceasta nu ar fi foarte dificilă, dacă ne raportăm la alte forme de educaţie a omului, de pildă învăţătura de la maestru la discipol, care se confruntă şi ea tot cu astfel de probleme. Dificilă este problema evaluării şi a competenţei evaluatorilor curiculari. Un învăţămînt cu sens se reduce la încredere. Cînd învăţătura se doreşte cu sens, participanţii la educaţie sunt trei- educatorul, educatul şi Învăţătorul lăuntric. Ca să-l amintesc pe Augustin. Educaţia lumească nu poate eluda acestă relaţie, oricît s-ar strădui ministerul şi inspectoratul, oricît s-a străduit comunismul. Degeaba îţi sună talanga de pe hol să mergi la ore dacă nu ai şi alt clopoţel. Mai mult, dacă refuzi să îl auzi, sau în loc să auzi clopoţelul din cap, auzi telefonul de la inspectorat, de la directorul adjunct, de la biroul de credite, de la nevastă sau soţ. Omul este, într-adevăr, o fiinţă care ierarhizează. Problema este nu că ierarhizează, ci că acestă ierarhizare nu este rezultatul unui demers cogitativ, ci rezultatul unei comodităţi. Şi atunci reacţiile rutinante ajung să fie cele mai importante. Din disperarea perspectivei rezultă reacţii comode. Cel mai comod este să faci acele lucruri la care te pricepi cel mai bine, în sensul că ai pentru ele mecanisme de apărare în caz de inspecţie curriculară. Asta s-ar traduce prin să te ocupi de pus note în cataloage, corectat teze, făcut prezenţa, motivat absenţe pentru că asta cere inspectoratul.
Culmea este că aceşti inspectori sunt acurriculari sunt chiar anticurriculari, adică nu respectă curricula prin care evaluează, pentru că pe posturile respective au ajuns pentru că fac politică, afaceri mafiote, se pricep la organizat cumetrii şi parastase. Asta îmi aminteşte de unele din poveştile de groază cu care e plină cartea de istorie, cu boierii care puneau biruri grele pe bieţii ţărani plătitori, de care scăpai după răscoale, care toate erau terminate înăbuşit, că de aia erau răscoale şi cu modificarea primitorului birului. Ţăranul care e mituit să nu mai facă răscoală e o inovaţie a timpurilor postmoderne. Cu alte cuvinte pe traseul de la educator la omul nou - din idealul pe care şi-l propune educaţia apare, cînd se evocă o răscoală de la Flămînzi, Bobîlna sau Spartacus, inspectorul curricular care flutură o ameninţare frontală şi toţi profii pun capul între urechile închise, se apasă singuri pe telecomandă şi încep să strîngă şuruburile sistemului, doar doar mai rulează un pic pe şinele progresului şi aderării.

Cristofor

domnul Romaniuc a primit marfă la librărie
globuri
mari şi mici
şi hărţi pentru Cristofor,
care ştie cartografie.
Cristofor e visătorul orei două,
El aşează lumea pe o tipsie rotundă căptuşită cu mătase japoneză
veseli indienii capturaţi oferă portocale cititorilor însetaţi
le mai spun cîte un banc bun
ca superofertă
Vinerea Cristofor e trist
dar întotdeauna politicos
de cîte ori un vizitator îl ia prizonier, o aşteaptă pe regina Castiliei
să îi descuie cătuşele aurite
apoi pleacă sub braţ cu o hartă nouă
şi picioarele goale prin bălţile
din Centrul Vechi.

Un fel de noapte de dragoste

Noapte de iunie, sfîrşit de an şcolar. Ore calde, cărăbuşi bezmetici, adieri de tei, felinare aprinse pe străzile principale, cîte două, trei umbre lungi în jurul fiecărui rătăcit pe alei mărginaşe… eu, foarte tînără, cu capul plin de romane de capă şi spadă şi îndrăgostită de şeful clasei, un băiat bun la mate, taciturn, cu sprîncene groase, ochii mici, dar cu rîs frumos. Locuia cu mama, o femeie văduvă, exigentă şi cinică, care a venit pe furiş într-o pauză să mă cunoască şi m-a lăsat plină de frici de toate felurile. În faţa ferestrei dormitorului lui, un castan destul de greu de escaladat…în bloc, vecini care deschideau uşa brusc şi dacă ai fi trecut călare pe motan. Şi eu, care de o săptămînă mă gîndeam numai la darul pentru ziua lui…
Am cercetat toate străzile care aveau grădini din marginea oraşului şi spre dimineaţă, cu inima cît un purice am şters-o de acasă, am sărit gardul unei case, am rupt o creangă cu trandafiri albi, am sărit un alt gard şi am cules şi din cei galbeni apoi, urmărită de doi cîini din cartier chiori de somn, m-am descălţat, am urcat treptele pînă la ultimul etaj şi am presărat petalele pe covoraşul cu pătrăţele albastre de la intrare. Acasă nu s-a prins nimeni că am lipsit.
Restul nopţii, tolănită în pat am construit scenariile reacţiilor lui pînă dimineaţa. Să mai spun că toate se terminau cu happy-end?
A doua zi, la şcoală a intrat în clasă fără să mă vadă, iar în pauze a vorbit cu toată lumea în afară de mine. În acutele disperării, în drum spre sala de sport, l-am auzit povestindu-i colegului de bancă despre nervii de dimineaţă ai femeii de serviciu, pe palier, care-i reproşa mizeria de la uşa apartamentului, de pe preş. Şi el care nu avea nici o vină.
Şi eu care trăisem prima noapte de dragoste.

joi

Lebăda aceasta ştie să zboare mai departe decît orice pasăre
Azi s-a zidicat dintre pietrele fierbinţi
pline de metale,
şi a trecut
prin aerul încins uscat apoi prin apa
şiroind în amurgul
pămîntului de jos
şi deja privirile noastre tînjesc
întoarse dinspre înţelepţii care binecuvîntată le fie memoria
o aşteaptă orbiţi de albul fulgilor ei
Lebăda aceasta ştie zborul spre pămîntul de sus
spre lacurile norilor de zăpadă
spre pămîntul de joi

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...

aventurări conspirative

Am citit zilele trecute într-un ziar despre unii contemporani deranjaţi de mentalul colectiv care apelează la ideea de conspiraţie atunci cînd nu obţine o explicaţie. Mărturisesc că şi eu fac aceasta din distracţie, din lipsa unei informări exhaustive asupra situaţiei sau din alte motive. Destul de des mă supun părţii mele „istoriciste” din creier, care nu doar îmi pune ordine în idei, dar mă face şi să suport mai uşor evenimentele ticăloase.
Şi acum să trec la generalizări: consider că poporul român are încredere în ideea de conspiraţie nu pentru că e român, fost comunist, balcanic, îndoctrinat, ortodox etc., ci pentru că e format din oameni care încearcă să înţeleagă evenimente ilogice într-o lume lipsită de transparenţă. Această chestiune a înţelgerii e destul de complicată şi eu doar schiţez un pic problema. Nevoia de înţelegere e universală. Ea vine, conform lui Aristotel, din faptul că deţinem în intelect nişte principii logice, iar dintre toate, cel al Noncontradicţiei pare să joace un rol mai important, în sensul că încălcarea lui produce un fel de stupefacţie, o „crampă mentală” , vorba lui Wittgenstein. Ori de cîte ori în capul nostru nu se pot pune de acord propoziţiile despre lume cu sistemul de cunoştinţe deja deţinute, de valori şi credinţe, atunci se produce crampa cu pricina. Dorinţa de coerenţă apare inclusiv la oamenii politici, că şi ei sunt oameni, de pildă la Iliescu care făcea apel la ea într-un mod paradoxal (cum poate vorbi de coerenţă un comunist care construieşte democraţia alături de alţi comunişti nostalgici?). Deci, cînd nu dă de coerenţă între enunţurile deja existente şi realităţile prezente traduse tot în enunţuri, omul cere explicaţii ca să poată înţelege şi aşteaptă aceste explicaţii de la persoane competente. Întîi le cere preşedintelui, oamenilor politici, adică celor care fac legile, care le aplică, care judecă încălcarea lor, apoi le cere presei, armatei. În cele din urmă ajunge şi la şcoală şi biserică, că şi ele sunt sisteme. Şi, după ce toate acestea sunt consultate mai mult sau mai puţin nesatisfăcător, se ajunge la conspiraţie. Conspiraţia este deci o explicaţie care se dovedeşte, în anumite cazuri, mai coerentă decît cele care ni se predau zilnic de către edilii vieţii noatre publice.
Nu pentru că suntem români suntem mai înclinaţi către acceptarea ideii de conspiraţie, ci pentru că există foarte puţine situaţii în care nu putem gîndi altfel.
Şi am să vă dau doar un exemplu: cum vă explicaţi faptul că dacă ai experienţă bancară eşti mai uşor primit în securitate şi dacă ai lucrat în securitate ajungi mai uşor manager de top în multinaţionale financiare? Nu se poate să nu te întrebi conspirativ care este cheia acestei înfrăţiri dintre cei care se ocupă cu siguranţa şi cei care deţin conţinutul seifului?

În concluzie, dacă metanaraţiunile din presă sau politică ar fi mai puţin fanteziste, nu am fi siliţi să apelăm la altele la fel de pline de imaginaţie, dar care au mai mult umor. La întrebarea: Ce s-a întîmplat cu banii de la FMI? care răspuns vi se pare mai plauzibil:
1. Au fost investiţi în infrastructura ţării, efectele acestei investiţii se vor vedea peste multe generaţii cînd noi nu vom mai fi, iar pînă atunci vom tot plăti
2. Au fost furaţi, pierduţi la poker, jefuiţi, volatilizaţi, s-au topit şi transformat în monede de 1 ban, care s-a crezut că sunt de aur şi care, de fapt, deşi circulă în legalitate, nu sunt primite nici de bănci şi nici de magazinele universale,
Nu vi se pare mai aventuros al doilea răspuns? Eu zic că e şi mai apropiat de adevăr.

summa

primavara trecută
am aflat
cum se picteză
florile pointillist
Cu albastru şi alb
Printre rămurele
tu treci
prin surprindere
spre orientul mijlociu
În tălpi se simte arsura pietrelor ridicate din locul lor
natural de cîte un cuvînt
colorat
vîrful muntelui de unde cad încă mai fumegă
e zapada topită sau poate focul

the lullaby of spring- Donovan

Am căutat melodia de la începutul filmului "Brother Sun, Sister Moon" de la Radu pe care am ascultat-o de un milion de ori şi cum n-am dat de ea, m-am mulţumit cu o altă lamentaţie tipică mie, vorba celor apropiaţi. Poate se mai lamentează şi alţii.

Lui Benjamin,

Între noi se aşternuse odată cu seara ceva înspăimîntător, straniu, care te arunca pe tine într-o margine a lumii
pe mine mă împleticea în alta
atunci rămîneam să te petrec cu privirea, dar din pricină ca eu iubesc mai puţin, mă tot uitam în urmă
în vreme ce tu aşteptai ceva important
de aceea priveai doar înainte.

În locurile sălbatice în care am ajuns nu există vestigii
Nici urmă a trecerii timpului
peste oameni
trecutul seamănă apei de ploaie strînse în vase
doar nouă, străinilor, ne face părul mai mătăsos şi pielea parfumată
Localnicilor le aminteşte de ierburi putrede şi potop.

Atunci de singurătate mi-a venit gîndul sinuciderii în valurile lui Hokusai
cînd am auzit
cîntecul tinerei fete

Cum ne atrage Amăgitorul acela cu frumuseţea!
Şi cum din pricina Lui iarăşi şi iarăşi magnoliile de lîngă Teatru înfloresc.
Aşa cum după terminarea războiului poţi fi atins de un glonte rătăcit, tot astfel cînd crezi că toate sunt sfîrşite te atinge într-o dimineaţă aripa bucuriei
Şi toate temerile zboară într-o mie de bucăţi
În urma lor rămîne timpul torcînd ca o felină mulţumită.

Aceasta vroiam să-ţi scriu de fapt, Benjamin.

Hristos a înviat!

"Binecuvîntate fie primăvara şi vara, toamna şi iarna, care sunt totodată anotimpuri ale lumii noastre de aici şi ale sufletului nostru împătrit: suflet de primăvară şi de toamnă, de vară şi de iarnă. Suflet întreg, de nimica lipsit, bogat de arşiţe şi de furtuni, de cerneri şi de flori şi de zăpezi şi de veştede frunze, de încolţiri şi creşteri, stingeri şi înnegurări, de curgeri înspumate şi încremenite, belşuguri şi pustietăţi, triumfuri şi declinuri, bucurii, extaze şi negre întristări, împlinindu-se sub cer.
Căzuţi la fund suntem, drojdie grea, mîl al cerului, tină ce, răscolind, tulbură lumina.
Fericit şi întreg este numai acela în ale cărui vine curge o a cincea esenţă, făcută din a zorilor, amiezii, amurgului şi-a nopţii laolaltă."

Petru Creţia- "Norii"

capricii

m-am hotărît să plec în exil!

zise iarna făcîndu-şi grăbită bagajele din frunze uscate fumegînde
va las în verdele spălăcit şi-n căldura voastră reavănă
o să mă chemaţi cînd n-o să mai aveţi decît ciori şi griuri
dar eu am să vă iert
şi am să trimit întîi o scrisoare semnată în alb
apoi mai multe bezele uşoare şi răcoroase
plec, vai, mi se aşează pe umeri muguri şi gărgăriţe
îmbuibate de culori
şi se mişcă într-una aiurite
fără pic din graţia
fulgilor mei
plec, mă mănîncă deja
pielea şi
simt că mă umplu de flori

Despre revedere, prin codru, istorie şi alte mirişti

Numai omul trăieşte sub mirajul revederii, nu şi natura, codrul. Natura nu are conştiinţă, emoţie şi imaginaţie. Revederea este conştientizare, un codru care “revede” un om nu-i simte diferenţele, oricît am încerca noi să personificăm codrul, nu sesizează decalajul între omul ce i se cocoţa printre crengi şi cel ce îl transformă în buştean de foc sau coşciug. Probabil că simte ceva, dar nu are nici o legătură cu revederea. Parapsihologia, lirica universală şi “Avatar” ne spun că o frunză ruptă face să se cutremure o lume întreagă, dar frunzele nu dezvoltă din asta o morală şi nici mecanisme de apărare, nu mobilizează o cruciadă a plantelor. Diferenţa dintre codru şi om nu este dată de un decalaj în ordinea trăirii temporalului, cum spune Poetul, ci de faptul că naturii vegetale îi lipsesc ochii, oglinda revederii şi mintea, capabilă de comparaţie.
Nici la scara destinelor colective, a istoriei nu vom revedea evenimentele. Ochii goi ai statuilor şi privirea într-o dungă a efigiilor nu ne spun nimic cînd le revedem. Deşi istoria este un produs al spiritului, cîte naţiuni îşi exersează capacitatea de comparaţie? Din fericire, istoria nu face posibilă nici transmiterea genetică a fricii. Părinţii terorizaţi politic nu lasă urmaşilor spaimele lor, dar nu le transferă nici idealurile. Hai să zicem că merge cu o generaţie, dar atît. Idealurile grandioase îşi pierd vitalitatea odată cu îmbătrînirea celor care le-au iniţiat. Istoria, reluare a unei opinteli a naţiunilor, cu ajutorul unor scripeţi ruginiţi care sunt instituţiile, este o memorie care funcţionează ultraselectiv şi distorsionant şi mai ales tîrăşte după ea uitarea liniştitoare. Cu cît trece mai mult timp, adică se succed mai multe generaţii, cu atît e mai descărnată istoria de cîte o efervescenţă, aşa că în trăirile contemporanului nu revedem elanul trecutului, ci doar un ritm leşinat a cărui singură şansă de salvare este ironia, un indicator destul de serios al omenescului istoriei. Ironiei nu-i scapă nimic, nici ştampilarea harnaşamentului războinic al istoriei. În anii 80, statuia lui Stalin amuza prin mustăţile lui, iar în 90 gîndul că unii vărsaseră puhoaie de lacrimi în jurul coşciugului nu putea să stîrnească decît compătimire pentru nebunia omenească. La aproape 200 de ani de la victoriile lui Napoleon, zîmbeşti la vederea colanţilor şi pieptănăturii a la Băse şi mai că nu poţi înţelege insomniile lui Kant sau faptul că Beethoven i-a dedicat o întreagă simfonie. Puştii de azi n-au nici o tresărire cînd văd o poză a lui Ceauşescu, construcţia Canalului este pentru ei o informaţie mai puţin preţioasă decît ultima versiune de mess şi probabil că sunt puţini care s-ar gîndi să-l fotografieze într-o excursie. Cînd aud mostre ale discursului de lemn la televizor nu se sperie că ar fi legate de pierderea libertăţii sau proprietăţii, pentru că ei nu pot compara. Dar noi, care am crescut sub repetarea halucinantă a acestor cuvinte, mai avem suficient umor să rîdem relaxaţi de toate simbolurile acelor vremuri? Nouă ne mai dă tîrcoale teama reîntîlnirii, a revederii. Credem noi suficient de serios că istoria nu se repetă şi că niciodată nu vom mai trece prin dictatura tîmpiţilor? Că nu vom revedea gesturi, grimase, un anumit tip de mers sau timbru al vocii în contemporanii noştri cu putere de decizie?
Ce este revederea oamenilor, locurilor, semnelor trecutului? Toată lumea ştie, este întîlnirea cu cineva sau ceva cu care nu te-ai mai văzut o vreme. Îşi doreşte omul revederea? Folclorul spune ca trăim sub imperativul revederii. Dorul şi dorinţa vorbesc despre om ca fiinţă a revederii, a aşteptării, a nostalgiei. Revederea este un reper important pentru noi, în ea avem o experienţă a adevărului. Revederea ne aduce în preajma opţiunilor şi a ratărilor noastre. Aici funcţionează cel mai bine comparaţia. Ori de cîte ori revedem, comparăm, ne comparăm pe noi cei de atunci cu noi cei de acum. Cînd revedem, punem întrebări cantitative, devenim mai atenţi şi mai dispuşi să ne transformăm. În aşteptarea revederii trăim sub tirania lui Dacă şi Cît:
Dacă mai există iubire şi mai ales cîtă?
Cîtă milă sau grijă mai există?
Cîtă frică mai există?
Astfel, “Cît” devine un fel de şablon la care lucrăm în absenţa celuilalt şi pe care ne grăbim să-l aplicăm în revedere.
Tot în revedere ne descoperim talentul dramatic, suntem mai dispuşi să nu fim noi, ci alţii care nu mai există, un noi de demult sau un noi care nu suntem încă. În revedere suntem adesea mincinoşi.
A revedea înseamnă a cîntări cu o veche măsură un sentiment nou. În revedere se instituie cel mai uşor decalajul între părţile fiinţei noastre, între facultatea imaginativă, logică şi emoţională şi ne scindăm, dar tot prin revedere le reunim şi ne regăsim sinele nostru cel adevărat.
Cel pe care nu l-am mai văzut a lipsit. Locul lui a fost luat de altceva. Acel altceva nu este el, ci un substitut, o fantasmă, sau un alt om real, o îndeletnicire, o boală. Fără această înlocuire, viaţa nu este posibilă. Viaţa în absenţa celui plecat, absent nu este posibilă în aceleaşi coordonate.
Revăzînd, refacem drumul, înlocuim substitutul cu originalul, facem originalul să se potrivească uşor substitutului. Aceasta este fericirea.
Atunci vedem adevărat, vedem diferenţa dintre substitut şi original, îl alungăm pe unul şi-i facem loc celuilalt. Revederea transformă viaţa, supravieţuirea în plinătatea ei. Cît de pregătiţi sunt oamenii pentru revedere?
Cît sunt de dispuşi să trăiască? Cît de dispuşi să fie fericiţi? Absenţa adună în ea o durere care se stinge prin strategii de idealizare. În aşteptarea revederii, mintea noastră idealizează. Revederea pune masca idealizării peste realitate şi ne derutează adevărurile. Cînd revedem, îl confruntăm pe celalalt cu imaginea. Şi e neechitabil. De aceea nu numai logica nu ne ajută, dar nici imaginaţia. Menirea lor a fost să ne aducă pînă aici. De aici este necesară verificarea prezenţei sentimentului, emoţiei sau credinţei.
Bineînţeles că din feluritele revederi posibile nu m-am putut referi decît la cea care însoţeşte iubirea. Şi credinţa. Biblia este plină de revederi. Două îmi amintesc acum, parabola Fiului risipitor şi revederea de către apostoli a lui Iisus cel inviat. În ambele are loc iertarea unei trădări şi a unei neglijenţe. Adică iubire.

Chaplin-“Luminile rampei”- scena revederii:
• “Toată lumea este foarte drăguţă cu mine. Şi tu eşti drăguţă şi asta mă face să mă simt foarte izolat.”

julia dream

"Julia Dream"

Sunlight bright upon my pillow
Lighter than an eiderdown
Will she let the weeping willow
Wind his branches round
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams
Every night I turn the light out

Waiting for the velvet bride
Will the scaly armadillo
Find me where I'm hiding
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams
Will the misty master break me
Will the key unlock my mind
Will the following footsteps catch me
Am I really dying
Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams