Mut

Printre metalicii fulgi
Aseară
Cineva trăgea clopotele
în turnul bisericii era lumină.
în spate era casa ta
şi se vedea.

Ca-ntr-o catedrală pariziană
Sufletul meu hidos
asculta

închisă în sunet de clopot
şoapta vocii tale
trece din pulsul sîngelui în auzul
în gîndurile mele rătăcite-n violetă lumină de seară
în voalul auriu al casei din turn ninge hipnotic

Din fericire, dezamăgim

Cît este de greu să nu dezamăgeşti! Cum planează asupra noastră acest imperativ al nedezamăgirii cu agresivitatea unui al treilea ochi de soacră... care învinovăţeşte, care acuză! Şi iartă aşa de greu... Este reciprocă nedezamăgirea? Nu ne dezamăgesc oamenii cînd ne simpatizează, ci ne dezamăgesc oamenii cînd nu ne mai acceptă uşor sau nu ne mai iubesc. Este greu să nu dezamăgeşti pentru că este greu să simpatizezi şi să iubeşti. Să termin moralizator... cred că viaţa se bazează pe puterea de a trăi zilnic cu dezamăgiri şi de a crede zilnic în nedezamăgire.
Acesta este un răspuns la leapşa lui Tibi. Se trimite mai departe cui are chef să facă efortul nedezamăgirii în următoarea săptămînă.

daruri

de la cuoreblu50
Am de la marcus o leapşă: cel mai frumos dar primit şi ce dar vreau să primesc. Pentru mine, darurile frumoase au legătură cu aşteptările mele. Dacă nu aştept nimic de la nimeni, nici darurile nu mă surprind. Primesc daruri zilnic, sunt înconjurată de oameni care îmi dăruiesc cîte ceva, timpul lor, cuvinte, emoţii. Ar trebui să fiu încîntată şi de intenţiile lor de a-mi dărui lucruri neaşteptate de mine, în fond ele vorbesc despre ei. Ar trebui să-mi placă tocmai prin faptul că între aşteptarea mea şi intenţia celui ce dăruieşte este diferenţă, dar de fapt, mie îmi plac darurile care vin exact pe aşteptările mele. Darurile au fost cele mai frumoase atunci cînd oamenii m-au uimit cu lucruri care erau tainele mele. Darul care-mi vine acum în minte este o melodie însoţită de un om. "Ploaie în luna lui marte"...că tot plouă ca-n martie pe la noi...
Cît despre ce-mi doresc...Îmi doresc şi eu, ca tot omul, diverse obiecte mai mult sau mai puţin accesibile mie în acest moment. Dar de fapt cel mai mult îmi doresc ceva ce nu pot spune încă.

Se trimite leapşa mai departe lui tibi si radu.

cireaşa

Mi-am amintit o scenă celebră din “ Once upon a time in America” despre maturizare. De unde am dedus că braşoava cum că e mai bine să laşi cireaşa la sfîrşit nu ţine... pentru un copil serios. Orice cireaşă are timpul ei. Sau orice timp cu ...

notre dame 2

În sfîrşit, am reuşit...Graţie sugestiilor lui Liviu, Salieri, Daris, Lorena, Radu şi Laur. Un fragment, cel mai cunoscut al operei lui Maheu...

Notre Dame...

Cum mă chinui de o săptămînă să mă dumiresc cum e cu decupatul unei secvenţe de film („Notre Dame de Paris” a lui Gilles Maheu)...şi cum finalitatea acţiunii mele pare foarte îndepărtată, m-am gîndit să pun pe blog muzica din scena care mi-a plăcut cel mai mult...pentru că e pe măsura narcisismului care din cînd în cînd mă face să mă simt şi bine...”Belle”..Am fost uluită să văd cîte interpretări ale operei-balet sunt...Cei trei care-şi cîntă iubirea sunt, în ordinea intrării în scenă: Garou( Quasimodo), Daniel Lavoie(Călugărul), preferatul meu şi Patrick Fior(soldatul).

Ce înseamnă "să-ţi trăieşti viaţa"...?

La Vallée de la Jeunesse
regia: Fernand Melgar, 2005
De cîteva ori în decursul minunatei mele cariere, i-am întrebat pe puşti ce le place cel mai mult să facă şi mi-au răspuns mai toţi: să ne trăim viaţa, să ne distrăm, "să trăim la max"...Aceste răspunsuri mă blocau, pentru că puştii le prezentau ca fiind privilegii exclusive ale lor, noi aştilalţi, care am trecut de perioada liceului, sau a facultăţii în cel mai bun caz, nemaifiind în stare nici să ne distrăm, nici să trăim la maximum. Ne văd, cu alte cuvinte, ca pe nişte legume mişcătoare, care fac numai chestii plictisitoare şi aşteaptă să treacă fiecare zi ca să se pensioneze odată şi să moară.
Ca să-mi clarific eu problema, am sintetizat oarecari explicaţii ale acestei expesii. Să te distrezi înseamnă:
*Să te duci în locuri cu muzică, să dansezi, să bei, să fumezi, pentru că toate acestea nu plac altora, în speţă părinţilor şi profilor. (Adulţii nu mai pot face asta, pentru că lor le sunt deschise toate localurile, iar fumatul şi consumul de alcool sunt permise, deci nu e cine ştie ce senzaţie tare aici).
*Să te întîlneşti cu prietenii sau colegii şi să spui bancuri, să povesteşti chestii comico-cinice despre toate autorităţile din viaţa ta. (Şi aici e o problemă, pe măsură ce înaintezi în viaţă ai din ce în ce mai puţini prieteni şi dacă ei sunt colegi sau şefi, lucrurile se complică, ţi se refuză plăcerea băşcăliei...)
*Să exersezi puterea pe pielea celor mai nevolnici din grup, chestie care e amuzantă şi crează complicitate. (Asta se întîlneşte mai des printre adulţi, deşi scopul nu e musai stîrnitul rîsului...)
*Să te îndrăgosteşti. (Păi...eşti ditamai omul, trebuie să fii rezonabil. Altfel devii ridicol).
*Să te joci. (Poate doar apariţia propriilor copii mai crează oportunitatea asta...în „legalitate” sau exercitarea unor profesii pedagogico-artistice, unde oricum nu poţi să-ţi dai prea tare în petic).

Ceea ce am înţeles de la puşti a fost că distracţia nu e posibilă în solitudine, că ea înseamnă în ultimă instanţă crearea şi întreţinera unei stări emoţionale cît mai mult timp, cu o minimă cenzură socială... şi că implică şi o doză de discernămînt. Discernămînt în sensul următor: un puşti crede că e cel mai important lucru, iar toate celelalte merită făcute în funcţie şi de consecinţele lor ”distractive”, în timp ce un adult crede că se poate renunţa la ea, fiindcă e cea mai puţin importantă. Adultul este cel ce exersează zilnic absenţa „trăitului vieţii”? Şi se face că nu e nefericit...

unde sunt

Stelian-Mihai Grădinariu a trimis o leapşă despre unde ne-ar plăcea să locuim. Eu m-am făcut că nu înţeleg ...în ce zonă de pe planetă... Pentru că subiectul cu rămasul sau plecatul din ţară încă îmi sună ciudat, i-am spus că mi-ar plăcea să stau la casă. De fapt, mi-ar plăcea să stau undeva unde:
• să pot avea măcar o pisică, dacă nu chiar două. Şi un cîine.
• să mă pot bucura de copacii proprii, de la căzutul frunzelor pînă la făcutul fructelor( mai ales că încă visez, la propriu, că le fur din copacii străinilor)
• să pot citi afară, fără să mă urmărească priviri de după perdele vecine sau trecătorii din parc
• să intru în spaţiul casei mele pe poartă, nu pe uşă.
Acestea cu privire la mine... Nu cred că e nimic nou aici. Majoritatea oamenilor au astfel de dorinţe. În plus, eu îmi doresc, dacă se poate, să fie la fel cele două pisici.

Greu de obţinut: Albastru închis, aproape negru.

Azul oscuro casi negro/Dark Blue Almost Black, regie: Daniel Sanchez Arevalo, in rolurile principale: Marta Etura, Quim Gutierrez.
Bineînţeles că am plecat şi eu în vizionarea filmului cu cel puţin o prejudecată. Eram aproape sigură că am să găsesc o depăşire a unui binom. Că doar e spaniol, nu? Şi din acest motiv, l-am văzut ca pe o sugestie făcută spectatorului de a-şi da răspuns la întrebarea: Tu de nasul cui nu eşti?
Filmul ne cheamă în situaţiile care transformă brutal sau lent vieţile în închisori. Aceste închisori sunt egale, fie că sunt instituţionalizate, sociale, economice ...companii, slujbe, familie, invaliditate, în ele omul suferă, în ele omul îşi inhibă o parte a fiinţei lui, care l-ar face blînd, bun, generos, atent, mulţumit. Ieşit din una, are toate şansele să intre în alta. Lanţurile nu sunt puse de mase, ideologii sau autorităţi, ci de mintea noastră. Doar în mintea noastră, care generalizează şi ierarhizează, unele lucruri, unii oameni, unele experienţe sunt sau nu "de nasul nostru". Doar în mintea noastră un costum albastru este simbol al sărăciei sau bogăţiei, doar in mintea nostră ne simtim bine sau rău în el, liberi sau nu. Cine ne ţine închişi? Părinţi, fraţi, prieteni, iubiţi care ne transmit, din dorinţa de a ne simplifica pe noi pentru a se simţi ei complicaţi, că bogăţia nu este de nasul nostru, sau frumuseţea nu este de nasul nostru, sau tandreţea, sau compasiunea, sau iubirea...Secretul care ne inchide viaţa în carceră, odată dezvăluit, activează în noi posibilităţi, este o poartă deschisă. Descoperim cine “nu este de nasul nostru”, ca să-l putem căuta pe acela care este...pentru că doar prin el devenim liberi. Un film despre idoli ai minţii pe care fiecare amurg ar trebui să-i dărîme, ca să putem vedea clar dimineţile din noi.

Două teme

Radu mi-a mai trimis două lepşe, una primită de la machiavellian, la care ar trebui să mă documentez, şi cealaltă de la Hex. Răspund întîi lepşei de la machiavellian.
3. Cea mai naşpa persoană publică promovată în acest an de media românească( se precizează media respectivă). Asta e o chestiune destul de dificilă fiindcă nu-mi place tema şi am chiulit la orele cu pricina bîntuind prin alte locuri. Aşa că nu pot decît să trag cu ochiul prin fiţuici, şi nu prea m-am priceput niciodată. Nu mă mai uit la televizor de 8 luni, deci la acest punct nu pot da decît un răspuns superficial, care e sub nota de trecere.
1.Cel mai prost/stupid/mîrlan/libidinos/retard om politic român . La 1 mă gîndesc să mă leg de trăsătura care le însumează pe celelalte: libidinos. Aici e primul pe listă Vadim. Urmează toţi cei care-l încurajează să rămînă în politică.

2. Cel mai mişto blogger român. Fără “mişto”, expeditorul lepşelor mele este bloggerul meu preferat. Asta şi pentru că de la el pot ajunge la toţi ceilalţi bloggeri mişto.

Iar a doua, care este fontul preferat?
Ca admiratoare a doamnei Filosofie şi a supuşilor ei, filosofii, nu pot decît să scriu înainte de toate, în book antiqua
Se dă leapşa mai departe lui Tibi, Stef., Newton, Niss şi altora care mai vor să scrie.

Cineva

Ştia secretul timpului meu
Cineva

Cum se măsoară anotimpurile
printr-o răsucire pe călcîi
înainte de a spune nu,
Cum va veni seara uşor cît o fluturare de mînă
Cum poate să treacă o oră
Ca distanţa de la prefaţă la cuprins
Cum cu o secundă poţi să colorezi zece tablouri
numai în nuanţe de alb
ştia
cine va

Cancion de cuna

Şi cu această melodie a Kathleenei Battle să răspund iar unei lepşe de la Radu, care şi el a primit-o de la Marcus...
Prima mea carte citită a fost "Cip, acest pitic uriaş." Era despre un pitic foarte prietenos, care deodată a început să sufere că nu e mai mare şi cînd a devenit mare a constatat că e foarte singur...În plus, trăia cu o teamă permanentă să nu-şi strivească prietenii cu puterea ce-o căpătase peste noapte. Ca în orice fel de poveste, Cipi a preferat să redevină mic. În realitate, uriaşii se dezic cu totul de piticii ce-au fost şi, în restrînsa comunitate a uriaşilor, calcă totul în picioare...
Eu cui să mai dau leapşa? Simonei, Ralucăi, Claudiei...şi oricui vrea să îşi amintească.

De-a adevărul

Am fost aseară la teatru, la „Cum se face”(...teatru) şi, după spectacol, am cunoscut o doamnă actriţă tînără şi frumoasă, care s-a gîndit să lucreze cu noi pentru piesa de anul acesta. Am schimbat cîteva cuvinte şi cînd să-mi zică numele a avut un lung moment de ezitare...”Cum să-ţi zic că mă cheamă, a început ea...Numele acela? Şi mi-a arătat pe perete o poză cu ea într-un rol, sau acela...şi mi-a arătat altă poză din alt rol...sau..." În sfîrşit, după o rememorare derutantă, a scris un nume pe hîrtie. Dar un nume adevărat nu ai? am vrut s-o întreb... Nu i-am zis, nu ştiu nici eu de ce...poate pentru că acesta părea să nu fie deloc important pentru ea...

Drăgosteşti 2

De-a ce se jucau tinerii pe vremuri, înainte ca urbanizarea şi industrializarea să ne cuprindă pe toţi şi satul să devină întîi mahala, apoi oraş, iar acum spaţiu european?
Invit colindatorii din bloguri (blogătorii), daca ajung din întîmplare pe aici şi au idee, să ne împărtăşească despre jocurile cu pricina.
Era obiceiul ca la Sărbatorile Paştelui, în Duminica Tomei, Rusalii, fetele cu feciorii să se adune în cimitir şi aici, în jurul bisericii, la adăpost de adulţi, să joace jocuri de dragoste precum: de-a uliţa, de-a puricele, de-a căputu, de-a gardu, de-a moara, de-a mioara, de-a luminioara, de-a încîlcita, de-a cîmpia. Eu nu ştiu nimic despre nici unul din aceste jocuri, dar mă gîndesc că, de pildă, ...”de-a puricele” sau „de-a căputu”(de la căpuşă probabil) aveau legătură cu obiceiurile zilnice ale insectelor cu pricina sau măcar cu efectele pe care le lasă. Iar de-a gardu, de-a încîlcita...vă las pe voi să vă imaginaţi sau chiar să ne povestiţi. Pe vremea cînd eu eram tînără...acum 100 de ani....se juca „Flori, fete, filme sau băieţi, dansatori sau cîntăreţi” şi „ Sticluţa”, dar sunt sigură că erau mult mai puţin interesante.
Păcat că nu prea am găsit ritualuri de dragoste care-i privesc pe băieţi, ci mai mult pe fete. Dar mă mai documentez.

Şi cu acest preambul, să răspund ultimei lepşe de la Radu,(Cuvinte şi expresii româneşti care îmi plac) căruia îi mulţumesc că se gîndeşte la mine prima dată. Bineînţeles, cînd e vorba de lepşe...
Foarte frumoase mi se par expresiile românilor care transmit emoţii. Ele sunt legate în mare parte de stihii şi de inimă: inimă de piatră, inimă seacă, inimă uscată, inimă aprinsă, inimă friptă, inimă arsă, inimă-ntoarsă. Una din explicaţiile îndrăgostirii: cînd se întîlnesc doi tineri pe-o cărare, Dragostele, nişte zîne cam cinice, le schimbă celor doi înfăţişarea, îi face nespus de frumoşi (unul pentru celălalt) şi le toarnă prin ochi, în suflet, para dragostei.
Mi se mai par frumoase cuvintele: cîntători, dichisire, dar şi cuvinte cu conotaţie negativă, care, aşa cum sesiza şi Radu, sunt multe: nelegiuire, pîrdalnic, putregai, potrivnic, îndărătnic.

Aseară, un băieţel de 4 ani şi ceva m-a întrebat ce înseamnă îndrăgostirea. Eu am început cu...explicaţia de mai sus, că tocmai o scriam...Şi mi-a spus: „Nu, îndrăgostirea este atunci cînd unui om îi iese inima pe ochi”...Asta de la mess...
În încheiere, mi-am mai amintit o expresie care ar trebui să creeze teamă, dar eu de cîte ori visam situaţia respectivă eram fericită cel puţin o zi: ” Dacă nu vă ţineţi de treabă, vă zbor pe toţi!” Mai dau un blick şi închei. Noapte bună!

Drăgosteşti

Azi a trecut pe lîngă mine un cuplu, el beat, ea cu un ochi vînăt...şi m-am gîndit la Ileana Cosînzeana. Ce insipid personaj feminin au putut crea românii! Mult mai interesante sunt vrăjitoarele şi fetele cele rele, cu care se asociază simţul umorului şi isteţimea ( vezi nora numărul 3 din „Soacra” lui Creangă).
Şi am găsit într-o scriere de folclor despre apucături de-ale tinerelor românce legate de găsirea alesului...Mai rău e că dragostea respectivă e fără „un obiect determinat”, dar este. Şi e intensă tare. De pildă,
*ca să se mărite mai repede, fata prinde un cocoş şi-l bagă de viu în cuptorul încins (de unde deducem că bucătăreasa din „Punguţa cu doi bani” era nemăritată)
*Fata mare pune, în noaptea din ajunul Crăciunului, toate lingurile cu care s-a mîncat la masă, aşa, nespălate, sub pernă şi doarme cu capul pe ele şi-şi visează alesul. Cu cît sunt mai multe linguri, cu atît e mai bine.
*După ce a copt colacii înainte de Crăciun, fata dă o bucată cîinelui şi-l urmăreşte unde se duce cu bucata în gură. De acolo va veni ursitul ( cîinele meu se băga mereu sub pat).
*Dacă doreşte să ştie peste cîţi ani se va mărita, intră în coteţul porcilor sau în grajdul vitelor şi le dă cîteva şuturi. Dacă animalul se mişcă la primul şut, se mărită după un an, dacă îl jenează al doilea şut, în anul al doilea, iar dacă nu se mişcă deloc... trebuie să mai aştepte cîţiva ani. Mă îndoiesc că reacţia e paşnică la lipsa asta de cooperare...
*Este o zi, Tudorusalele, dedicată celor la care porcul s-a mişcat în timp optim şi sunt deja măritate. Acum femeile îşi fac de lucru cu alcoolul, fac nişte turte cu vin si beau restul, apoi se duc acasă şi încep să le zică barbaţilor orice ca să se răzbune pentru toate zilele de peste an, chiar să-i bată, iar ei n-au dreptul să riposteze...E, cum ar veni, ziua cînd au iniţiativă.
Cred că şi cuplul văzut pe stradă azi trecuse prin Tudorusale...dar a încurcat datele...sărbătoarea e prin primăvară...

de-ale duhului

"Plictiseala e o stare pleonastică" (Cristi Ursache, 12 H)

leonard cohen

Leonard Cohen - In my secret life

Deformaţie profesională

Ahile şi broasca ţestoasă sau despre cum să ieşi al doilea

Azi în cancelarie se discuta despre o lege care face posibilă accederea la funcţia de director. Respectiva lege spunea că îşi poate depune candidatura oricine întruneşte condiţiile funcţiei şi că validarea aparţine consiliului de administraţie(din care directorul face parte). Apare astfel următoarea situaţie: cei care sunt directori sunt şi preşedinţii consiliului de administraţie şi astfel vor fi pururea directori, mă rog, cît le permite timpul vieţii lor şi legea pensionării; cei care nu sunt şi vor să fie, nu vor ajunge niciodată pentru că nu sunt deja, adică nu fac parte din consiliul de administraţie. Acest eveniment mi-a amintit de paradoxul lui Cantor cu mulţimea tuturor mulţimilor care se conţine şi nu pe sine.
Şi cum se vorbea în cancelarie de situaţii care confirmă proverbele, despre candidaţii unici ce ajung pe locul doi, m-am gîndit să scriu cîte ceva despre întrecerea lui Ahile şi a broaştei ţestoase. După documentele care ne-au parvenit putem întocmi un

Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru
modalitatea de ocupare: prin concurs.
Descrierea probei:
parcurgerea unei distanţe finite de către candidaţi într-un timp cît mai scurt

Candidatul 1.
Nume: Ahile
Parinţi: Mama: zeiţa Thetys,( iubită în taină de Zeus şi Poseidon)
Tatăl: Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine( Scufundari în Styx, ungeri cu ambrozie şi pîrliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor, Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întîi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tînăr fiind, un copil.
experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului. Adversarii decimaţi au fost:
-Cicnos din Colones
-Trolius( primii doi de origine supranaturală)
-diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon( care era fiu de zeiţă) -Penthesilea, prinţesa amazoanelor,
-simplii soldaţi, pe Thersites, printre alţii...zeci? sute?( aici informaţiile care le avem sunt incerte)
hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
abilităţi şi competenţe: bun alergător, “cel iute de picior”
puncte tari: nemurirea
puncte slabe: călcîiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
-are un copil din flori
-şi-a iubit sclava
-a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorîse

Candidatul 2
Nume: Broasca Testoasă
Origine: controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii zic că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
-nordul şi iarna la chinezi
-baza lumii, la indieni
-la bengalezi, zeu creator al lumii din pămînt.
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
mama: necunoscută
tatăl: probabil de origine supranaturală
experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
hobby-uri: căratul propriei case în spinare
abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora astfel încît aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă.
puncte tari: longevitate
puncte slabe: tendinţă către sedentarism

Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stînga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte. Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul.
Postul s-a oferit Broaştei Ţestoase pe perioadă nedeterminată.

Mi-a plăcut un dans. Şi muzica. Nu e foarte buna filmarea, dar fetiţa care dansează seamană cu o fetiţă din clasa mea, Ionela. Care e foarte tristă azi.