Otilie

Am zărit-o pe Otilie la braţ cu un bărbat în vîrstă, poate îi era tată, poate era un soţ şi ea a doua lui soţie
căutau ceva pe malul lacului, poate o cheie, poate pe mine
Otilie avea un mers uşor
te îndemna să o iei de mînă şi să zbori pînă în vîrful pomului după ultimele trei corcoduşe
care nu cad oricît ai zgîlţîi trunchiul
cînd a ajuns în dreptul meu am văzut lama cuţitului cu care trebuia să despice peştele
m-am repezit să rup trestiile din calea paşilor ei, să nu i se încurce în sandale
dar Otilie a făcut stîngaîmprejur şi a trecut pe poarta parcului cu părul plin de alge şi scoici.

Hans Memling - Îngeri muzicanţi

Acasă la Frederic

A fost odată ca niciodată un tînăr shogun. Uneori îşi petrecea seara cu servitorul său, care îi spunea povestiri pescăreşti. Rîul liniştit, spunea servitorul, este asemenea vieţii omului. Din cînd în cînd un peşte vine din adîncuri, trece aproape de suprafaţă şi apa se tulbură. În ea apar cercuri, unde, mici vîrtejuri. Sare cîte unul de bucurie sau teamă foarte sus şi apa rîului se încordează după el. Cînd adie vîntul, cînd cad picături de ploaie o vezi cum se înviorează, e jucăuşă. Dacă apa este prea lină, sau prea rapidă, se pregăteşte furtuna. Cînd este furtună, stăpîne, pescarul trebuie să plece acasă, atunci peştii nu mai cred în momeli. Tînărul shogun îl asculta zîmbitor şi uneori adormea legănat de undele visului precum peştii de apele rîului Barά.
Tînărul shogun se trezi într-o dimineaţă devreme şi plecă spre oraşelul aflat la o oarecare distanţă de casa sa. Aici se hotărî să petreacă ziua în compania lui Frederic. Nu îşi dorea să înveţe ceva de la el, deşi ar fi avut foarte multe de învăţat pentru că Frederic, eheei... nici nu aveţi idee....
În pavilion era o atmosferă însufleţită, poeţii, pictorii şi muzicienii erau ca la ei acasă în camera lui Frederic.
Cu puţin înainte de a intra în curte văzu în faţa casei lui o tufă mare de trandafiri sălbatici. Mai exact, un rug cu flori roşii scînteietoare. Frederic, care în acele timpuri purta flori la urechi, îl invită pe tînărul nostru să facă la fel. Cu Frederic ziua trecu uşor ca o adiere. Au privit norii şi cireşele coapte printre crengi şi shogunul s-a simţit din nou ca un peştişor purtat de curenţii rîului spre mare.
Seara, la fereastră, zări mişcare dincolo de tufă, dar florile erau dese şi nu îşi dădu seama dacă o femeie sau un bărbat se uită printre frunze spre el. Întinse mîna printre crengi şi, zgîrîiat pînă la coate îi atinse părul. Era catifelat şi ud, ca după baie.
A doua zi, dincolo de tufa de trandafiri, Shi-do zări un lac. Pe apa lui pluteau raţe sălbatice şi peisajul era tipic pentru un lac, cu sălcii şi papură. Pe malul lacului stătea servitorul lui pescuind şi cugetînd despre rolul trestiilor pe lume. Alături de el, o tînără femeie îi încîlcea plutele şi meşina de pescuit. Ea arunca în apă fiecare peşte pe care pescarul îl punea în coş.
Soarele se ridicase sus şi ardea cu putere. Lacul era foarte aproape, dacă treceai de tufa de trandafiri puteai să simţi deja răcoarea apei. Femeia avea o voce veselă. Intra din cînd în cînd în apă şi îl stropea pe servitor.
Frederic îşi suflecă pantalonii şi îl chemă în apă, aşa, îmbrăcat. Shi-do simţi la tălpi bancurile de peşti gîdîlîndu-l. Printre florile tufei de trandafiri, în amurg Shi-do zări fulgerînd libelulele ca nişte comete.
Se lăsa noaptea. Shi-do îşi luă rămas bun de la Frederic şi plecă. Bătea un vînt rece şi lacul îngheţase atît de tare, încît Shi-zu mai mult aluneca decît mergea.

Groenlanda

Este o săptămînă de cînd am schimbat ruta călătoriei noastre. Este din ce în ce mai frig. După zilele de arşită terbilă, totul este schimbat pe vapor. Sunt ţurţuri peste tot. Marinarii şi-au lăsat plete şi barbă. Barba le creşte foarte repede, de pildă, la cafeaua de dimineaţă nu au nici un fir pe faţă şi dintr-o dată, dacă îi prinde subiectul, se acoperă foarte încet cu puf şi cînd se ridică de pe scaune, au barbă în toată regula. Nu ştiu care este cauza acestui fenomen, poate curenţii de aer, poate cîmpurile magnetice, care aici sunt mult mai puternice.
Eu mă bucur de vremea rece pentru că am un urson lung cu care mă mîndresc. Cerul este senin încă, dar barometrul din ochii căpitanului anunţă nori plumburii şi vînt tăios. Căpitanul uneori face plonjări în oceanul rece şi se bălăceşte ca un delfin. Stăm toţi cu sufletul la gură, dar el apare mereu vesel din valuri. Marinarii se înghesuie pe holuri să îi aducă papucii, halatul, ceaiul şi ziarele. Un timp nu am înţeles scufundările căpitanului şi am crezut că este vorba despre sirene. În apropiere de Groenlanda locuiesc sirene polare. Se spune că sunt irezistibile. După întîlnirea cu ele, ochii căpitanului meu au în loc de iris, hyacint. Sirenele i-au dăruit căpitanului pietre de lapslazzuli care, dacă sunt ţinute sub limbă cîteva minute, te fac sa cînţi cu cîteva tonuri mai sus şi cîteva mai jos, după dorinţă.

zile de vară

M-am trezit cu noaptea în cap. Străzile împrăştiau o lumină difuză şi nu circulau maşini. Era o atmosferă industrială. M-am oprit în staţie să aştept tramvaiul, care a venit destul de plin, probabil erau muncitorii de la fabrica de confecţii. Oricum nu aveam de gînd să mă preocup de ei şi am reuşit destul de repede să rămîn singură. Aroape de gară am coborît din obişnuinţă, aici stăteau cîteva rude. Atunci mi-a venit în minte gîndul că aş putea merge la o biserică. Eram convinsă încă din timpul somnului că azi este duminică. Biserica era închisă, încă nu se luminase. Am urcat din nou în tramvai şi am mai mers înapoi cîteva staţii. Am coborît tot în dreptul unei biserici, care era şi ea închisă. Felinarul de deasupra uşii îi dădea un aer de secol şaisprezece. Am mers aiurea pe cîteva străzi şi am ajuns într-un bazar. Era plin de oameni care pipăiau mărfurile cu siguranţă, în ciuda semiîntunericului. Acolo m-am întîlnit cu căpitanul. Nu părea mirat, dar eu m-am bucurat că l-am văzut.
-Unde te duci?
-Nu ştiu, unde găsesc o biserică deschisă.
-Ai păţit ceva?
-Nu, dar azi e duminică.
-Nu e duminică, ai visat, e altă zi.
Mai conta ce zi e? În staţia de tramvai oamenii căscau gurile la o fereastră de unde zburau diverse pancarde. Era periculos, pentru că erau mari, dar tocmai asta îi încînta. M-am gîndit să îi sun pe proprietari, dar am uitat.
Căpitanul mă ţinea de mînă şi mi-am dat seama ca asta se petrecuse dintr-o dată şi fără avertismente. Căpitanul are un mod de a ţine omul de mînă încît nimic nu mai este stînjenitor pe lume.

O zi
Este o dimineaţă limpede. Pe punte se aude în surdină Sonata Lunii.

India
A venit din nou vara. Este aproape un an de cînd suntem plecaţi de acasă.
În India sunt multe rîuri şi este răcoare în oraşe. Printre lujerii lungi ai crinilor portocalii se plimbă păuni, cercetîndu-le mugurii cu sute de ochi critici. Crinii se sfiesc de ei şi îi salută întinzînd florile pline de parfum şi fluturi.
Am fost cu căpitanul la un concert al trupei U2. Cît am stat în sala de spectacol, a început furtuna. Străzile erau pline de florile crinilor smulse de vînt.
La plecare, mi-am cumpărat dintr-un magazin de suveniruri o rochie din voal portocaliu.

dacă actorul nu e, nimic nu e

Rolul actorului este să creadă într-o născocire străină şi s–o trăiască sincer, ceea ce este mai greu decît să creadă într-o născocire proprie . K. S. Stanislavski
La mulţi ani, Paul Ovidiu!

Rimel

Îmi petrecusem o parte bună de seară căutînd
urme de paşi peste care treceau
tunete secetă inundaţii viforniţe
Între timp gîngăniile tremurau sub pînzele lor cronologice
nu ştiţi, el a trecut pe aici, poate l-aţi văzut, poate a scris ceva şi despre voi,
Primul meu iubit a fost un poet
noaptea m-am întîlnit cu Winnetou ştiţi cum e Winnetou
mereu preocupat de linia ferată mustangi bricege
Cu Winnetou am descoperit o pasiune comună
ceva gen pipa păcii
dimineaţa, în faţa mea stătea acuzatul cu peruca lui şi îmi spunea „din pricina ta” şi cîte şi mai cîte poate să înşire un artist cînd e supărat
Primul meu poet mi-a fost iubit i-am spus şi de aceea
caut o rimă pentru ochii lui plînşi
din care curge peste toate întîmplările zilei rimelul albastru

Nebunul

Era o paradă a cailor şi regele era vesel
şi răbdător cu cei care făceau reverenţa stîngaci
trecuse amiaza şi lumea nu se împărţise în două
încă treceau fluturi printre salcîmii roz
vrăbiile zburau ca inorogii
herghelii întregi uşoare
la fereastră stăteai tu tînără şi frumoasă
şi îţi pieptănai părul
eu treceam pe acolo bineînţeles intenţionat
tu ţi-ai tăiat un cîrlionţ
l-ai legat cu o fundă albastră şi mi l-ai aruncat
sau cam aşa ceva
ar fi putut fi începutul
dar asta s-a mai scris şi despre alte femei,
şi cu ce suntem noi diferite de ele?
nu suntem,
doar parada asta este diferită
iar felul în care sticla reflectă
buclele tale pline de cuiburi
şi vrăbiile antrenate în zborul lor cabalin
se vede doar din acest unghi

Donovan - She

obsi obsa

Am început un pachet nou de Kent. Să îţi zic de ea, de nevasta-mea. Nevastă-mea e obsedată de curăţenie. Cum are o clipă liberă începe să şmotruiască. Casa devine atunci o uzină în care parcă huruie strunguri, bormaşine, betoniere. Nu particip la acest război, este doar al ei. Dar cînd totul este terminat, cînd ferestrele strălucesc, cînd bibelourile sunt albe ca frişca şi podeaua lustruită, îmi las în locuri strategice şosetele sau chiloţii. Ea vine adulmecînd ca un ciine poliţist şi le scoate de sub pat cu două degete, apoi încruntă sprîncenele şi mă priveşte cu nasul încreţit de dispreţ. Am citit pe bloguri confesiunile altor bărbaţi, în proză sau versuri, de unde am dedus că mai mulţi au problema asta cu nevestele, nu e numai a mea, face parte din să-i zic... dinamica unui cuplu. Chestia este că dacă nu m-ar privi dispreţuitor, m-aş îngrijora. Uneori este prea obosită sau se simte rău şi atunci îmi strînge rufele murdare cu lehamite, ca şi cînd ar face parte din destinul ei nefericit să aibă un bărbat aşa de împuţit, unul care nu respectă munca şi nici alte valori, care în mintea ei au legătură oarecum cu morala. De fapt, pentru nevasta-mea, morala este totuna cu igiena, iar sistemul sanitar este reprezentatul moralei în cetate. Nu poate fi ceva mai imoral decît să fii boschetar, să umbli jegos şi să mănînci de pe jos sau să dormi pe unde apuci. Cînd trece o salvare, un om este salvat de un viciu, iar asistentele sunt pentru ea cele mai virtuoase persoane. Atît de curate, atît de pricepute. Asta şi pentru că sunt femei majoritatea. Dar nevastă-mea nu a fost mereu aşa. În tinereţe eram eu în felul acesta. Consideram femeile impure şi bărbaţii imaculaţi. Căutam femeile doar pentru că mă simţeam atît de inocent uneori că mi se părea că sunt transparent. Femeile mă ungeau cu particulele lor de aer sau carne şi redeveneam vizibil. Şi cred ca asta se întîmplă tuturor bărbaţilor.
Dar vorbeam de nevasta-mea. Pentru mine, lumea este adesea plictisitoare, dar nu lipsită de un oarecare farmec. Pentru ea, plictiseala se identifică cu lipsa totală de activitate. Atunci începe să îi dea tircoale neantul existenţei şi fuge de el în curăţenie. La început mă enerva zelul ei, mă opuneam dinadins, mă certam, îi ascundeam detergenţii şi gelurile de lustruit faianţa, opream curentul de la contor sau închideam robineţii de apă. Apoi am început să pun minele şosetelor prin sufragerie. E o formă de război din care fac parte şi eu, e al nostru. Aşa nu se mai simte singură. E drept că e furioasă, dar datorită minelor, ceasornicul ei interior începe să ticăie din nou, eu i-l aud şi ştiu că nu-i sunt încă indiferent. Dacă nu aş face asta, într-o zi nevastă-mea m-ar părăsi, zburînd prin fereastra cu perdelele scrobite spre o lume plină de aspiratoare, iar eu aş redeveni inocent.

Pantofii cu capse ai lui Frederic

Frederic era obosit. Şi-a scos batista albastră din buzunar şi a aşezat-o pe treapta cea nouă a trotuarului. Eu am trecut pe acolo şi probabil că nu l-aş fi observat niciodată pe Frederic, în fond mulţi oameni obosesc şi se aşează pe trotuar. Dar pantofii cu capse ai lui Frederic...nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Pantofii erau ultimul model şi aveau feţele pline de bobiţe argintii. El s-a uitat la mine şi am înţeles o chestie despre cît de bucuroase sunt păpădiile care explodează în zeci de pufi cînd primăvara trece prin ele. Şi ceva despre cireşele nerăbdătoare să stea după urechile băieţilor. În fine, Frederic a oftat cum ofta tatăl meu cînd ducea în spate ceva greu. Cînd am întors capul, din locul lui mă privea o fată

Irlanda de nord

Pe pervazul cabinei mele din vapor creşte o floare galbenă. Are un ghiveci mic, cu puţin pămînt, dar e suficient să o ud o dată la cîteva zile pentru ca toată întinderea de apă a oceanului să se micşoreze brusc.
Zilele trecute, căpitanul meu a văzut că sunt nostalgică şi a dus vaporul foarte aproape de ţărm. Pe dealuri erau femei care ardeau ierburi, bărbaţii înălţau zmee colorate. Uneori desprindeau cîte unul din mînă şi-l îndreptau spre vapor, dar se încurca în pînzele catargului. Rămînea prizonierul nostru pînă cînd vîntul puternic îl sfîşia şi îl risipea.
Este primăvară şi dimineţile sunt mai puţin reci. Seara, marinarii zăbovesc pe punte, înfăşuraţi în pături, fumează, povestesc întîmplări din armată şi privesc îndelung fotografiile iubitelor. Eu sunt obosită, am astenie cred. Viaţa care se zvîrcoleşte sub putreziciunile de pe pămînt ajunge adusă de ploi şi rîuri pînă aici, în mijlocul mării.
Mergem de multe zile şi aşteptăm cu nerăbdare un port vesel, cu lumini multe, cu zgomot de claxoane şi plin de oameni care vorbesc în limbi necunoscute.

dimineaţa

Doamna Mia
Îşi încalţă saboţii peste şosetele roz
Gîzele gîdîlă ridurile pămîntului
Rotocoalele de fum ale vapoarelor se împletesc cu norii şi
soarele strănută în picături de rouă
Portiţa scîrţîie încet
În faţă se întinde cărarea netedă
spălată de ploaie

primăvara cu Frederic

Stăteam pe un scaun ergonomic, nu ştiu cum de ajunsese la mine, toţi îl rîvneau. Spaţiul din jurul lui era îngust şi puteai doar să te legeni un pic din stînga în dreapta. La televizor era o emisiune despre decadenţa învăţămîntului, elevi şi profesori de-a valma încălcau reguli şi norme morale…în sfîrşit, toată lumea îşi afirma opinia. Ştiu ca erau nervoşi şi inestetici cînd o spuneau. Atunci l-am văzut pe Frederic, era în stînga mea. Îmi căzuse haina de pe spătarul scaunului şi mi-o ridicase de jos, o ţinea în braţe. Afară ningea cu fulgi mari şi bătea vîntul. Am plecat cu el, nu ştiu cum...mergeam pe un drum la marginea oraşului unde zăpada căzuse din belşug. Era deja seară, oamenii se pregăteau de culcare, în tufişurile de jnepeni străluceau luminiţe albastre şi roşii.... La capătul drumului era o hrubă. În interior era colegul meu de catedră, agitat. Hruba, ca o peşteră suspendată- se umpluse de copii. În faţa peşterii era lumină, iar jos, pe pămînt strălucea iarba verde şi oamenii îşi întinseseră păturicile de picnic. Dar era greu de coborît, o potecă alunecoasă şi apoi un gol de cîţiva metri....doi copii, un băiat şi o fetiţă au început să danseze salsa sau rumba nu ştiu, nu mă pricep prea bine...cu fiecare piruetă, peştera cobora tot mai mult pînă cînd am făcut toţi trei un simplu pas şi am ajuns afară, pe iarba verde şi în aerul cald şi luminos. Şi acum? m-a întrebat colegul meu de catedra? Nu ştiu, faci ce vrei, i-am spus, poate vrei să fii doctor, n-ai decît. Un neamţ înalt a venit lîngă noi şi mi-a dăruit o cutie de ciocolată plină cu flori de hîrtie, apoi mi-a întins o mînă rigidă cu degetele strînse. Frederic rîdea de mine şi chestia asta m-a făcut să mă simt bine

Dia

sunt un şvaiţer
Prin mine suflă vîntul, zbiară uragane
florile de mărgăritar mi se pitesc în găuri
Mă visează şoarecii, mă ling mîţele
şi cîte un cîine mă roade cu furie
păcălit de albul meu ciolănesc
Aseară m-a mîncat
o Ţigancă
cu voce dulce, alintată
lăcrămioara i-a ajuns
în ochii ei căprui de ursoaică,
eu nu-i ţin de foame, doar găurile din mine o satură
Şi din ploaia ochilor ei
m-am transformat
în telemea

Peri Patetica

Era o frumoasă dimineaţă de martie, aşa cum este şi astăzi, insipidă şi inodoră, dar limpede şi călduţă. Aristotel se plimba pe la periferia Atenei adîncit în gînduri peripatetice şi ele. Pe lîngă el trecu pe bicicletă Alexandru, fluturîndu-şi buclele în adierea zefirului. Aristotel tocmai medita la silogismul despre barbă, care, în mănăstirile medievale avea să se cheme Barbara:

Toţi bărbaţii cu barbă sunt filosofi,
toţi bărbaţii cu plete sunt cu barbă,
deci toţi bărbaţii cu plete sunt filosofi.

Pe Aristotel îl interesa de fapt numai concluzia silogismului, dar nu putea ajunge la ea fără termenul mediu, aşa că se adînci şi mai mult în problema bărbii filosofice. Alexandru opri bicicleta şi începu cu Stagiritul o conversaţie despre omul politic cel mai influent al cetăţii. Ca orice fiinţă de pe lumea asta, şi omul politic era supus coruperii, aşa că Stagiritul îşi mută atenţia de la subiect către predicat, căutînd la Alexandru substanţa timpului pierdut, adica eternitatea clipei. Alexandru conducea conversaţia aşa cum îsi conducea calul în fruntea armatelor şi cum conducea bicicleta printre pietonii bezmetici.
- M-am întîlnit cu Diotima, spuse el brusc.
- Baba aia? Cu ce ţi-a împuiat capul?
- M-a învaţat să scriu versuri. Uite, primele i le-am dedicat ei:
- “ Diotima-i prietenoasă ca o mîţă-ntr-un pridvor,
Cînd se scarpină de mobili şi de orişice picior”
- Nu –s prea reuşite, spuse Aristotel ca să-i abată atenţia de la metehnele omeneşti.
- Aş vrea să scriu despre femei. Uite, ceva de genul:
femeile care îmi plac se imbracă uneori în alb
existenţa le învăluie colorată mohorît sau violent,
asteaptă în gări, se urcă în trenuri şi la un moment dat
toate locurile de unde pleacă sunt din ce în ce mai departe
iar trenul merge prin noapte doar înainte....

Batista

Leoaica, domnule dresor
vizitată de bărbaţi şi femei
Ca un personaj aflat întîmplător în roman
Aşa cum tigrii şi elefanţii sunt tigrii şi elefanţi
Doarme dimineţile cu urechea stîngă pe batista mea de borangic
Deşir visele ei cusute în broderia marginilor
Vînătorile ei victorioase din mijlocul florilor
În liniştea ca o adiere de sfîrşit
leoaica adoarme şi răsar stelele

Pelerinaj

Am ajuns în Georgia. Căpitanul a primit pe vapor o familie de vechi prieteni, care au dorit să meargă în pelerinaj la o fortăreaţă.
Fascinaţia cetăţii nu constă atît în ordinea şi rigoarea care domneşte aici, în hărnicia lucrătorilor şi generozitatea faţă de pelerini, cît mai ales în înţelepciunea lor. Logica lor monovalentă transgresează orice încercare de operaţionalizare. Şi noi am încercat să ne însuşim această modalitate de gîndire. De pildă, căpitanul a întrebat-o pe doamnă: aveţi un copil, este băiat sau fată? Da. Răspunse doamna, în urma vizitei. Este răsăritul sau apusul soarelui? ne-a întrebat fiul, văzînd soarele la orizont, mai ales că locurile erau noi. Da, i-a răspuns tatăl. Şi conversaţia a continuat cu subiecte legate de sănătate, ocupaţiile zilnice, latitudine şi longitudine.
În port, marea este îngheţată. Noaptea a fost petrecere printre marinari. În semiîntunericul sălii de bal, cerceii de argint ai femeilor străluceau. Într-un colţ, cînta Cohen cu vocea căpitanului, şi noi eram animatoarele lui:
„Tu faci echilibristică ca o zi de aprilie printre zambile …
Eu te însoţesc ca o toamnă tristă şi ploioasă
-Opreşte-te pînă nu devine totul polei...
Pleosc, pic, pleosc”

Dumneavoastră sunteţi patria mea

„--------------------Există o femeie. Mă iubeşte. (Am decis că dumneata mă iubeşti, i-am spus odinioară, dar amintesc asta doar în paranteză.) îi urăşte pe comunişti. Pe cît mă iubeşte pe mine, pe atît îi urăşte pe ei. Mai exact: pe mine mă iubeşte la fel de mult cît îi urăşte pe ei. Dacă o lasă mai moale cu ura, i se domoleşte iubirea, iar dacă-i urăşte cu înfocare pe comunişti, se aprinde de iubire. Nu-i just din punct de vedere social, dar mă doare-n cot de justeţe dacă-i vorba taman de asta (de ea). Pot să spun că, în perioada primului guvern de centru-dreapta ales în mod democratic,
am trăit destul de dezbinaţi. Nu s-au întîmplat probleme grave, doar că... în fine, vorbeam mai ales despre ce aveam de făcut în jurul casei, despre şcolarizarea copiilor, dar niciodată n-a izbucnit în plîns, iar dacă mă privea nu se ascundea din faţa mea, ţipînd şi sărind peste masă şi scaune, îmbrăcată doar într-o cămăşuţă, nici n-a deschis vreodată peste mine uşa de la closet.
Ehei, dar după alegeri...! Măi, dar aţi şi reapărut?! iar ochişorii ei înstelaţi aruncau scîntei. Patruzeci de ani s-au lăfăit în ţara asta... iar acum idioţii ăştia i-au votat! Stau în banca mea, nu scot nici un cuvînt, nu-i spun că idioţii ăştia sîntem noi, ţara. Eu una nu i-am votat, treaba asta să nu mi-o spui nici măcar în glumă, iar dacă tu i-ai votat în secret, te omor. Draga de ea. N-o calmez, nici vorbă s-o calmez; amintiri din Toscana. Nu-s în stare nici măcar să vorbească! şuieră. O simt atît de aproape, că mi se-ncordează toţi muşchii. Au furat cît au putut, iar acum tac mîlc. Au nenorocit ţara, iar acum mai sînt şi obraznici. Devin livid, îmi tremură mîinile, îmi aud bătăile inimii. Lobbyşti de la sindicate, şi mă apucă de coaie, dar cu atîta pasiune, cu atîta plăcere şi fermitate, încît ar putea fi reconstruită o ţară întreagă.”
Peter Esterhazi O femeie , Editura Humanitas, 2002

translaţie

Într-o zi de vineri, pe la mijloc
Printre resorturi şi roţi
scîrţîieli şi piuituri
ai venit spre mine cu tristeţea ca o blană de nurcă peste umeri
ah, pacea, cum îmi împingea respiraţia spre stop-cadru!
…cîţiva bulgări de nea pe crengi, cîteva ciori somnoroase, ghirlande ale bradului de crăciun uitate pe abajur…
tristeţea devenise verzuie şi consistentă
şi zîmbetul îţi flutura în colţul gurii ca un drapel sfîşiat
poate eşti şi tu dependentă de frumuseţe mi-am zis
Sirenele au aşa nişte obiceiuri
se scufundă după cîte o perlă
Lăsîndu-te cu gura căscată
Să le aştepţi