miercuri, 2 noiembrie 2016

o scrisoare

Dragul meu Frederic,
Ieri am avut o viziune despre un plic.
Se făcea că prin fața mea treceai tu, Frederic
Repede, repede, așa cum trece din mâna în mâna un plic.
m-am temut o secundă, știi, așa cum se teme lacul liniștit de o undă
asa cum se teme Chiriac de o Ziță
sau cum se teme peștele cel mare de o undiță
m-am temut că pentru mine nu ai nimic
că te-ai transformat pe nevăzute în poștaș
că ai dat fuga din ușă în ușă prin întregul oraș
și mie nu mi-ai adus nimic.
Am ajuns acasă întristat un pic
Dragul meu Frederic,
Știi ce am învatat?
Ca versul alb e diferit de un plic.
Am inteles ceva despre viata
Am inteles ceva despre piata
Am inteles ceva despre a fii paiata
Am inteles ca versul alb  e in ceață.
Asta e ceva grav, nu? Pentru literatura sau pentru o zi de toamna?
Am inteles ca versul alb nu poate fii o doamna.
Ca versul alb e un domn
Ca versul alb e bonom
Ca versul alb e somnoros si spumos
Ca este frumos
Ca vine cum are chef, calare, pe nor sau pe jos
Ca desface un plic incet, silentios, din el scoate o foaie alba, alba, plina de versuri albe si ele si scrise foarte frumos, cursiv, cu litere albe, cu spatii, arabescuri tot albe bineinteles si ele.

Plicul cel alb a fost apoi scuturat si din el a cazut versul alb cel mai frumos
Un pic ametit un pic somnoros
Eu m-am aplecat sa-l adun de pe jos l-am luat in palma era foarte pufos
Se uita la mine un pic curios:
Cum, tocmai tu? Asa gras, urat, nasos?
In seara asta am inteles ca versul alb e un pisoias care doarme pe un covoras.

Cu drag, al tau admirator devotat, Antonio, aneantizat.



LinkWithin

Related Posts with Thumbnails