vineri, 26 august 2016

tututu

M-am trezit devreme, îmi e mai simplu așa decât să stau trează noaptea. La fereastra mea se vedea vizavia, adică o pasăre care cânta: tu tu tu...și tot așa, adică tu tu tu....
eu ca tot omul, am crezut că mie mi se adresa. tu, adică eu, îmi zicea ea, tu ești tu tu ? adică mașina?
eu? mașina? nuuu, nu-s eu, eu sunt spera strigam la ea, sunt spera, auzi, spera. bine, în gând am făcut asta că lumea încă la ora aia dormea.
pasărea nimic: tu, tu...
atunci m-am întristat. nu știu să vă spun de ce, în opinia mea, mașina este ceva, iar omul alta.  unii zic că ceea ce o deosebește pe una de alta e afecțiunea, alții spun că e forma, culoarea, textura, carcasa etc. și tot așa, e plină lumea de diferențe legate de chestia asta. ceea ce mă nedumerea de fapt pe mine e altceva. cum înțelege mașina boala? e, de exemplu paranoia totuna cu a virusa pe cineva, sau mania cu spălarea și lustruirea pieselor întruna că să nu se pună pe ele rugina, schizofrenia cu alunecatul roții într-o parte sau alta, demența tot una cu a încurca frâna cu accelerația?  nu știu să vă zic, chestia asta e ceva care mă deranja. am considerat că pasărea nu la mașină se referea, ci la o parte de vorbire din inima mea, la pronumele meu personal. pronumele meu personal eram pentru ea, tu, adică eu și gata. am vrut să vă spun ca să înțelegeți cum am discutat eu azi cu cineva care mi-a repetat de câteva ori chestia pâna mi-a intrat în cap gramatica. apoi pasărea mică s-a dus undeva unde se duce și soarele când e la apus, adică puțin mai jos de zenit. apoi o fi zburat spre cerul înalt, dar eu, cum așa ceva nu am zărit m-am apucat de desenat.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails